Cedăm la început cuvântul distinsului etnolog Gheorghiță Ciocioi: „Nume folosit, în trecut, la noi, mai ales în Oltenia, de unde își are obârșia vestita familie a Sfântului Constantin Brâncoveanu. Numele este cunoscut, de asemenea, la sârbi, croați, bulgari. Sub formele Brankovici, Brankovski, Brankovan etc. Practic, numelui de Branko/Brănko îi sunt adăugate terminații specifice. Branko circulă și astăzi, fiind printre primele 60 de nume cel mai des folosite în Serbia. Sub forma de Brănko este întâlnit și la bulgari”.
Apărător al păcii, puternic în războaie
Pe același fir: „Branko (Brănko) este un diminutiv al numelor mai vechi Branimir și Branislav, purtate încă din secolul al XIII-lea și al XIV-lea de mai mulți conducători, cneji și alte personalități din Balcani (în special din Serbia și Macedonia de astăzi), alături de numele prescurtat Brănko, prezent și el în epocă. Branimir se tălmăcește prin apărător al păcii, puternic în războaie (de la branit = a apăra, a lupta), iar Branislav - prin apărător al slavei (în Serbia, Slava fiind sărbătoarea patronului sfânt creștin al familiei, blazonul casei). Așadar, nume de luptători, de viteji, distinși în luptă (bran). Într-un spațiu cultural purtând o amprentă comună”.
„Prinții aurului”, uciși prin descăpățânare
Deși Înalta Poartă îi confirmase în mai multe rânduri domnia pe viață în Țara Românească, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit în primăvara anului 1714 și expediat la Istanbul împreună cu întreaga familie și sfetnicul Ienache Văcărescu. Supus la cazne cumplite (pentru a dezvălui unde-și are ascunși țechinii și podoabele), „Prințul aurului”, cum era alintat boierul oltean de către turci pentru peșcheșurile generoase livrate pe Marmara, a fost „judecat” în 15 august 1714 (în ziua în care împlinea 60 de ani) cu cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache în fața sultanului Ahmed al III-lea. În prezența ambasadorilor Austriei, Rusiei, Angliei și Franței, convocați de sultan, i s-a cerut să renunțe la credința ortodoxă și să devină musulman. Refuzul ferm a adus moartea românilor, inclusiv a celui mai mic fiu (Matei) al domnitorului, de numai 12 ani, prin descăpățânare.
Canonizat o dată cu Ștefan cel Mare
La mai bine de două secole distanță, în 1932, un deputat și scriitor aromân (Victor Eftimiu) propunea în Parlamentul României canonizarea domnitorilor Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu. Ședința Camerei din 15 decembrie 1932 (extras de discurs): „N-ar fi vremea ca în vechea (lui) Mitropolie să se consacre ca patron al Bucureștilor acel mare domn român, care a înzestrat pământul ţării cu atâtea locaşuri sfinte şi a cunoscut moarte de martir, pe Constantin Brâncoveanu? Rog pe domnul ministru al Cultelor să binevoiască a lua contact cu Preafericitul Patriarh şi cu Mitropolitul Moldovei, care sunt de acord, şi să purceadă la beatificarea lui Constantin Brâncoveanu şi a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”.
Pastila de religie
Sfânta Filofteia cea controversată...
„Sunt atâtea variante ale hagiografiei Sfintei Filofteia în românește, alcătuite de teologi mai noi, încât cu greu poți trage o concluzie în privința vieții și petrecerii Sfintei”, remarca etnologul Gheorghiță Ciocioi într-o încercare de limpezire a acestei biografii. „Versiunea redactată de Patriarhia Română - urma cercetătorul preocupat (și) de etnologie religioasă - diferă și ea de cea a Arhiepiscopiei Argeșului. Radical. Nemaivorbind de episodul aducerii moaștelor în Valahia”. Detaliat? „Ba Sfânta nu se ridică de la pământ până ce nu aude rostindu-se numele mănăstirii Curtea de Argeș, ba rămâne la Târnovo vreme de aproape două veacuri. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manualul pentru facultățile de Teologie, o preumblă, de asemenea, pe Sfântă, pentru o vreme, socotind-o cuvioasă, de la Târnovo la Vidin, apoi o trece Dunărea drept... muceniță”.
Ana de Vidin a adus-o la Curtea de Argeș?
Tot în dreptul Filofteiei: „A se adăuga la toate acestea tonul cercetărilor în privința biografiei Sfintei din ultimele decenii. Cert e că la Vidin a stat doar pentru puțini ani Cuvioasa Filofteia, după cum îi relatează viața Sfântul Patriarh Eftimie de Târnovo, reluată și adăugită cu episodul aducerii moaștelor de la Târnovo la Vidin de către Mitropolitul Ioasaf de Vidin. Contemporan cu evenimentele. Cel mai probabil, după căderea Vidinului în mâinile turcilor (1396), fiica domnitorului Nicolae Alexandru al Valahiei, Ana de Vidin, se întoarce acasă cu prețioasa comoară, Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, închinată Sfântului Nicolae, prăznuind-o pe Sfânta, adusă de curând în cetate, în cea de-a doua zi după hramul Capitalei Valahiei (tot astfel cum praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov se va așeza după cel al Sfântului Dimitrie Izvoratorul de Mir)”.
Cuvioasă la bulgari, muceniță la români
Mai departe: „La Vidin, o altă Sfântă Filofteia nu se afla, românca Ana de Vidin asistând (după Ioasaf de Vidin) la aducerea moaștelor Cuvioasei Filofteia de la Târnovo în acest oraș. Un lucru rămâne cert”. Anume? „Nicio scriere, sinaxar, ori cronică din țaratele de Târnovo și Vidin nu pomenesc de o viață a Sfintei Filofteia așa cum o cunoaștem. Data aducerii moaștelor unei cuvioase Filofteia de către Asănești la Târnovo e preluată la noi drept perioadă a nașterii acolo a muceniței. Necunoscută vreme de două secole de bogata literatură ecleziastică medio-bulgară (căreia nu-i scăpau mai cu seamă sinaxarele). În fine, Biserica Bulgară, pe 7 decembrie, o prăznuiește pe Sfânta Cuvioasa Filofteia de la Curtea de Argeș, iar Biserica Ortodoxă Română pe Sfânta Muceniță Filofteia. Călăuzite de același Duh Sfânt”.
Viață inexistentă în medio-bulgară
În siajul celor de mai sus: „Cu o viață inexistentă, așadar, în medio-bulgară, jitia Sfintei fiind alcătuită spre zilele noastre în românește, după o presupusă tradiție, celei prăznuite în 7 decembrie i s-a mai tăiat chiar capul (după unii cronicari). Un alt episod controversat, după alcătuirea slujbei în românește: un ieromonah de la mănăstirea ce adăpostea moaștele Sfintei Filofteia, va mărturisi că în mănăstirea de la Curtea de Argeș se află un odor de preț - Cuvioasa Filofteia... Încurcată hagiografie/poveste!”.
Dinspre vecinii belicoși
În final, o privire de (re)cunoaștere a dragilor (era să scriu, ptiu!, dracilor!) noștri vecini, strecurată înspre istoria mai puțin știută tot de etnologul Gheorghiță Ciocioi (și întoarsă apoi spre noi): „În 1918, hatmanul Ucrainei - stat ce se dorea independent - împărtășea doar într-o mică măsură ideea bilingvismului. Cu toate că țara era practic invadată de refugiați ruși, cei mai mulți intelectuali, ce fugeau de bolșevism, majoritatea gazetelor apăreau în ucraineană. Mulți socoteau că este o limbă săracă, fiind de părere că păstrarea rusei ar ajuta la dezvoltarea statului. Se dorea însă o răzbunare pe rusa impusă de peste două secole în societate, gazete precum Vidrodjennia propunând eliminarea definitivă a acesteia, printr-o campanie agresivă de ucrainizare. În septembrie 1918, se vor deschide două universități în limba ucraineană la Kiev. În imagine, singura gazetă bilingvă, în ucraineană și rusă, Oko (Ochiul), promovată în 1918 de noul hatmanat. Așa cum astăzi rușii spun că ucraineana nu ar exista, ori că româna din Basarabia ar fi moldovenească, gazeta ucraineană sublinia adeseori că textele sale sunt și în limba mosk, ori moskalska (muscălească). Buni! Și unii, și alții...”
„Numele (n.r. - Brâncoveanu) este cunoscut, de asemenea, la sârbi, croați, bulgari. Sub formele Brankovici, Brankovski, Brankovan etc. Practic, numelui de Branko/Brănko îi sunt adăugate terminații specifice”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Branko (Brănko) este un diminutiv al numelor mai vechi Branimir și Branislav, purtate încă din secolul al XIII-lea și al XIV-lea de mai mulți conducători, cneji și alte personalități din Balcani (în special din Serbia și Macedonia de astăzi)”, Gheorghiță Ciocioi
„Branimir se tălmăcește prin apărător al păcii, puternic în războaie (de la branit = a apăra, a lupta), iar Branislav - prin apărător al slavei”, Gheorghiță Ciocioi
310 ani s-au împlinit anul acesta de la martiriul lui Constantin Brâncoveanu.
15 decembrie 1932 a fost data în care scriitorul și deputatul Victor Eftimiu a propus în Parlamentul României canonizarea domnitorilor Constantin Brâncoveanu și Ștefan cel Mare.