Carantinată, singură-cuc într-un apartament la bloc în București și bulversată de telefoanele care o asaltau convențional, Nora și-a întins aripile la soare, să le împrimăvăreze. „Despre ce vrei să vorbim?”, m-a înțepat, făcându-mi cu ochiul (cel puțin așa mi-am închipuit). „Despre iubire, despre râs, despre poezie. Poate și despre frumusețe”, am fandat scurt. „M-ai convins. Haide!” Șueta a glisat însă spectaculos pe suprafața nesigură a realităților de zi cu zi.
Oricine, oriunde, oricum ar iscodi-o n-ar putea s-o găsească decât frumoasă. Nora e, mai ales pe dinăuntru, o fetiță nemuritoare, o copilă pe ai cărei umeri subțiri au izbucnit cuvinte neliniștite și lirici limpezi, câteodată tulburătoare. Eleonora Almosnino (da, e mama balerinului Tiberiu Almosnino), Nora Iuga pe numele de botez literar, nu și-a lustruit niciodată (la vedere) o carapace sub care să-și surpe angoasele, ci doar raze translucide protectoare, galbene ca această jumătate de ianuarie. „Ce zi minunată mi-a dăruit Marele Anonim!”, zice Nina deschizând larg fereastra. „Ce dimineață luminoasă de primăvară, ce sărbătoare!” Eleonora nu și-a mai aniversat secunda nașterii de când părinții, depășiți de pretențiile codanei brunete, nu i-au putut aduce acasă un cal alb împăiat în mărime naturală. „Ce vrei, de mică mi-am dorit imposibilul!” O cred și nu prea, așa că o săgetez din spate: „Ce iubești cel mai mult astăzi, acum?” Își îndreaptă poverile și proclamă fără să se întoarcă: „Cel mai mult iubesc soarele. Fără căldura lui n-aș putea să mai trăiesc”. Curățenia răspunsului mă înfioară. „În fiecare zi - urmează Nora - vorbesc cu el. Dacă m-ar vedea cineva ar crede probabil că-s doar o babă țicnită. Imediat după ce-mi fac toaleta, după ce mă aranjez cum se cuvine, îi ies în întâmpinare”. „Și ce-i spui?”, apuc să îngaim buimac. „Îi mulțumesc pentru că mă ajută să exist. Dar parcă ți-am dezvăluit deja acest gând”. Un telefon inteligent ne dezmeticește din visare. „Așteaptă-mă, revin numaidecât”. Mă conformez. Și trag cu urechea: „Cred că voi înnebuni astăzi, sună telefoanele încontinuu”, o aud răsfățându-se pe Nora. Apoi, în nici zece secunde, mă cercetează cu voce de mare (fostă?) fumătoare: „Unde am rămas?”
„Jur pe viața mea!”
„De ce scrii, Nora? De ce ai scris și de ce o mai faci? Chiar, cum scrii? „Scriu pentru că nu mă pot opune scrisului. Cuvintele vin de la sine către mine, în timp ce învârt cu linguroiul în vreo cratiță așezată pe foc, ori în somn, ori aiurea. Poezia dă buzna, se dictează singură. Jur pe viața mea că așa e!” Gândesc că nici n-ar avea cum să fie altfel, dar n-apuc să formulez următoarea mirare, pentru că fetița nemuritoare mi-o ia înainte: „Nu pot crea la comandă, pe o temă dată. Dacă mi-ar cere cineva acum, în clipa asta, să scriu despre feminism, de pildă, n-aș putea. Poezia cu mesaj impus e alterată din start, de fapt nu e poet cine scrie astfel. Poezia se cântă, ea însăși se cântă”. Încântător, Nora! Dar ce fel de poeți glorifică astăzi România? Mai cântă cineva despre această țară? „Avem mulți tineri talentați care ar trebui să aibă mai multă încredere în ei, nu în șabloanele servite de-afară. Poeții noștri cântă astăzi în cor, se citesc numai pe sine ori în cercuri mici, se contaminează unul de la celălalt, se îmbolnăvesc de repetiție, de canon. Se scrie o «poezie-uniformă», dictată, conjuncturală. Or, poezia trebuie să fie liberă, să curgă ca un fluviu prin nenumărate brațe și despletituri. Întoarceți-vă privirea spre poezia noastră veche, nu spre cea desuetă, ci spre poezia frumoasă, curată, capabilă să poarte în lume un specific, o anumită culoare din care cu toții ne tragem sevele”. Mi-a plăcut expresia „poezie-uniformă”, n-ar fi sunat rău nici „poezie-matricolă”... „Oricum, azi ne îmbrăcăm toți la fel, mâncăm la fel, vorbim la fel. Mâine, poate, vom gândi și ne vom îndrăgosti toți la fel”. Nora (îmi) prizează provocarea: „Umbra unui aparat monstruos se ridică asupra noastră. Ne paște robotizarea, cel mai mare pericol pentru cultură. Informațiile sunt livrate deja la pastilă. Înghițim cultură pe nemestecate și nu asimilăm nimic. 50% din cuvintele limbii române au dispărut, nu mai sunt utilizate. Au fost înlocuite cu inserții din alte limbi, mai exact cu schimonoseli romenglezești. O mare durere!”
Revolta
Coborând dinspre soare și iubire pe trotuarele prezentului, aripile Norei s-au îngreunat, iar ochii li s-au umezit. Poeta le adună cu greutate în dreptul inimii, apoi le eliberează cu o smucitură a capului: „Nu vreau să fiu înțeleasă greșit. România dispune de generații excepționale, cu vârfuri premiate la nivel internațional, progresul poate fi pipăit cu mâna. Dar - bineînțeles că există un dar - se înaintează exclusiv pe linia tehnologiei, a materialului, a utilului imediat. Prea puțin mai este evidențiat frumosul, perisabilul, sentimentul, sufletul. Frumosul e victima în lumea noastră, în această lume nouă”. Mi-e teamă să n-o pierd pe Nora în hățișul părerilor de rău, departe de limanul râsului și al poeziei, dar fetița de 91 de anișori îmi ghicește teama: „N-am niciun regret, am trăit cum am vrut, unde mi-a plăcut și cu cine mi-am dorit. Am scris ce mi-a trecut prin cap, fără opreliști. Sunt însă revoltată și speriată de ce se conturează. Exodul tinerilor de calitate este o tragedie în desfășurare pentru România. Se părăsește țara, vă dați seama? Ne golim de noi înșine. Părinții își învață copiii că doar în pribegie le va fi bine, copiii sunt practic împinși afară din România, iar nimeni nu face nimic să-i oprească, să-i liniștească, să-i întoarcă acasă. Am ascultat copii mici, mici de tot dând frâu liber gândurilor lor. Doamne, sunt aproape geniali, mult mai dezvoltați decât eram noi la vârsta lor. Toată această recoltă de creiere supradotate o vom pierde. Acești copii n-au alt ideal decât pe acela al fugii din propria țară. Fug de România ca de un iad. Ce nenorocire poate fi mai mare pentru un popor?” „Politicienii lui”, articulez. Replica mea anemică se amestecă în vârtejul de cuvinte al poetei: „Oare nu se găsește nimeni să le dezvăluie copiilor splendorile României? Găsesc că se poate trăi foarte bine și aici. Dar, uite, în locul celor plecați vin amărâți tocmai din Bangladesh, ei umplu golurile lăsate de ai noștri”. Amărăciunea Norei se estompează. Masca bunei-dispoziții atârnă însă într-o parte: „Ce este râsul? O descătușare, ce să fie. Este canalul unde deversăm toate urâțeniile trăite în coșmarurile noastre nocturne și, mai ales, diurne. Ah, viața, dacă n-ai farda-o, ar fi câteodată insuportabilă! N-ai putea s-o scoți în lume”.
Cultura, ultima roată la căruță
Dinspre cultură, de doi bani speranțe: „Ce s-o mai lungim, cultura e pe ultimul loc în România. Scriitorul, de pildă, nu primește niciun ban pentru materialele publicate prin reviste. Muncim gratuit. Adevărat că este o bucurie, nu simt greutatea cuvintelor, dar această îndeletnicire necesită totuși un efort, îi este caracteristică o valoare. Ar trebui, așadar, remunerată”, se aprinde Nora Iuga. Și-odată aprinsă, e greu de stăpânit: „La noi, multe edituri nici nu plătesc, ba mai mult, cer bani ca să te publice. Am călătorit mult, am trăit ani buni în țări străine, unde am beneficiat de burse. Am umblat prin Germania, Olanda, Austria, America. Așa am văzut cum sunt tratați oamenii care-și câștigă traiul din ce creează în plan cultural. Nu mă feresc de tine, îți spun deschis: în Germania, de exemplu, la o banală lectură publică eram remunerată cu 50 de euro, iar când această lectură publică se consuma alături de Herta Müller, să zicem, primeam câte 70 de euro. Eram mulțumită”.
Ce (mai) citește Nora
„Citesc mai mult literatură japoneză, îmi plac la nebunie scriitorii niponi. Au construit una dintre cele mai tehnologizate societăți, dar n-au renunțat la fibrele lor intime, și-au păstrat tradițiile culturale, sensibilitățile, vulnerabilitățile, frumusețile. Japonezii sunt, fără îndoială, deosebiți. China i-a bătut în cursa această nebună a dezvoltării economice, dar japonezii au câștigat, cred, competiția valorilor specifice”.
Scurtă carte de vizită
Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare și mamă. Volume de versuri: „Vina nu e a mea” (1968), „Captivitatea cercului” (1970), „Opinii despre durere” (1980), „Inima ca un pumn de boxeur” (1982, 2000), „Piața cerului” (1986), „Dactilografa de noapte” (1996, 2010), „Spitalul manechinelor” (1998, 2010), „Autobuzul cu cocoșați” (2001, 2010), „Petrecere la Montrouge” (2012), „Cîinele ud e o salcie” (2013), „ascultă cum plîng parantezele” (2016). La Editura Polirom a publicat romanele „Sexagenara și tînărul” (2004, 2012), „Săpunul lui Leopold Bloom” (2007), „Hai să furăm pepeni” (2009, 2015), „Harald și luna verde” (2014, 2016), „Lebăda cu două intrări (2016, 2017), „Hipodrom” (2020). A tradus opere importante ale unor gânditori precum Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek sau Herta Müller.
Poezia dă buzna, se dictează singură. Jur pe viața mea că așa e!”, Nora Iuga, poetă
Părinții își învață copiii că doar în pribegie le va fi bine, copiii sunt practic împinși afară din România, iar nimeni nu face nimic să-i oprească, să-i liniștească, să-i întoarcă acasă”, Nora Iuga, poetă
Cât de ridată este viața câteodată! Trebuie s-o fardezi ca s-o poți scoate în lume”, Nora Iuga, poetă
Nu mă mai tem atât de mult de moarte. Frica asta a trupului, a animalului, a instinctului nu se mai regăsește și în spirit. Spiritul știe că va fi veșnic”, Nora Iuga, poetă
Frumosul e victima acestei lumi noi”, Nora Iuga, poetă