Discuţiile din ultima vreme despre „Asasinarea lui Mihai Eminescu” au invocat ultimul articol publicat de marele poet în Timpul. Publicistul Ion Cristoiu spune că nimeni pînă acum n-a cercetat acest articol pentru a desluşi viziunea lui Mihai Eminescu asupra presei şi mai ales stilul publicistului.
Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:
Discuţiile din ultima vreme despre „Asasinarea lui Mihai Eminescu” au invocat – şi nu de puţine ori – ultimul articol publicat de marele poet în Timpul, chiar în ziua de 28 iunie 1883, cînd se spune c-a fost internat la Nebuni pe nedrept. Cu titlul, „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, textul e reprodus automat, an de an, după maşinăria venirii şi plecării păsărilor călătoare, de Ziua jurnalistului. Nimeni pînă acum – cel puţin din cîte ştiu eu – n-a cercetat acest articol pentru a desluşi viziunea lui Mihai Eminescu asupra presei şi mai ales stilul publicistului.
O vom face noi de îndată.
Pentru înţelegerea textului se impune o schiţă a realităţii din care izvorăşte el. Pentru că deşi semnat de un mare poet, articolul rămîne din toate punctele de vedere în hotarele scrisului la gazetă. Şi principala notă a scrisului la gazetă constă în legătura indisolubilă dintre text şi realităţi. Fireşte, într-o gazetă pot să apară şi studii despre Torsul pisicilor în Egiptul Antic sau despre Scobitul în dinţi cu grijă în Imperiul Roman. Altfel spus hîrtia suportă orice, inclusiv atemporalitatea scrisului. Pentru a fi cumpărat, ziarul trebuie să se păstreze în actualitate. Nu numai informaţiile, dar şi comentariile trebuie să vizeze fapte şi evenimente prezente, de regulă cunoscute de cititori, şi evident suficient de incitante pentru a asigura cumpărarea ziarului pe motivul Hai să vedem ce scrie la gazetă despre asta!
Articolul debutează cu viziunea pesimistă a lui Eminescu asupra unei Românii dominate de Ion C. Brătianu:
„Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un cîştig, să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.
Regimul dobîndise darea din mînă şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcînd ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gîndeşte decît la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ”.
Sîntem în iunie 1883. În plină, lungă, cea mai lungă guvernare Liberală. Liberalii în frunte cu Ion Brătianu sânt la putere din 1876. Pentru a-şi întări poziţiile în PNL Ion Brătianu se retrage în 10 aprilie 1881 scoţîndu-l în faţă pe Dumitru C. Brătianu, fratele. După cîteva luni, în 9 iunie 1881, cu acceptul Regelui, Ion C. Brătianu revine la şefia Guvernului. Va guverna pînă în 20 martie 1888. E una dintre cele mai lungi guvernări ale unui partid din Istoria ţării – 12 ani – o guvernare cu atît mai tare cu cît Opoziţia e la pămînt. Primele rînduri ale textului eminescian exprimă deznădejdea celor din Opoziţie faţă de o realitate care-i exasperează. Riscînd o comparaţie, aş spune că Eminescu scrie ca un jurnalist de Opoziţie în 1993, după ce Ion Iliescu se aşezase la Cotroceni pentru patru ani, după cei doi iniţiali, în timp ce Opoziţia abia mai răsufla pe scena politică. În aceste condiţii – crede Eminescu – singura forţă care continuă să i se opună Puterii, e Presa:
„Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atît mai nesuferită, cu cît el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.
Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scîrţîitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută”.
Eminescu exagera, fireşte
O simplă privire aruncată asupra Presei de la momentul respectiv ne arată că publicistul exagera, după opinia mea, dinadins, pentru a-i ieşi demonstraţia din restul articolului. Cu excepţia ziarului Timpul, ziar asumat de Opoziţia Conservatoare, n-am putea vorbi de o Presă care se opune lungii şi exasperantei guvernări liberale.
Potrivit lui Eminescu, Guvernul e conştient de puterea Presei şi prin urmare a încercat să şi-o subordoneze. Trecerea în revistă a mijloacelor invocate de publicist poate fi folosită şi ca o analiză a instrumentelor la care apelează în democraţie orice Putere pentru a scăpa de gura presei. Primul mijloc, despre care Eminescu – fireşte referindu-se la el, gazetarul de la Timpul – scrie că s-a dovedit ineficace e coruperea, cumpărarea conştiinţelor:
„Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
Ei bine, care ar fi fost acelea?
Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cît timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurîndu-se de sprijinul public.
Armele ce numirăm sînt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe cîmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sînţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cît pentru persoana jurnalistului, hîrşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş”.
Repet, Eminescu se referă aici la el. Ştiindu-mi ortacii, eu n-aş fi cutezat să scriu azi astfel de rînduri de elogiu al demnităţii jurnaliştilor.
Un alt instrument de supunere a Presei de către Guvernul liberal – despre care eu susţin că e valabil pentru orice guvern – se dovedeşte hărţuirea prin intermediul Justiţiei supuse:
„Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au tîrît dinaintea tribunalelor guvernului, recomandînd acestora să se declare competente şi recompensînd pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului”.
Drept exemplu Eminescu apelează la cazul lui Émile Galli, fondatorul publicaţiei L'Indepéndence roumaine:
„Acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L'Indepéndence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă”.
Şi aici e nevoie de o explicaţie.
Wikipedia ne lămureşte niţel despre publicaţia invocată de Mihai Eminescu:
„L’Indepéndence Roumaine (Independenţa română), cu subtitlul Quotidien politique, économique et littéraire (Cotidian politic, economic şi literar), a fost un ziar înfiinţat de Frédéric Damé şi Émile Galli, redactat în limba franceză şi publicat în Bucureşti, România, începînd cu anul 1876, cu apariţie zilnică, în două ediţii.
Una dintre rubricile cele mai citite ale ziarului era Carnet du High-Life («Carnetul high-life»-ului), semnat de Claymoor. Rubrica avea un caracter monden, prezentînd informaţii şi comentarii despre recepţii şi baluri, spectacolele de turneu ale unor vedete europene, autorul punctînd îndeosebi detalii de ambianţă, de atmosferă, privind toaletele şi coafurile participantelor la sindrofii. Claymoor era pseudonimul lui Mihai (Mişu) Văcărescu, fiul lui Iancu Văcărescu şi unchiul Elenei Văcărescu”.
Rîndurile despre Claymoor mă fac să îmi aduc aminte c-am scris şi publicat un eseu despre Claymoor, incitat de o proză savuroasă a lui Caragiale, care şi-a bătut joc mereu de fandoseala acestei foi în franceză apărute într-o Românie a mămăligii care nu dădea pe dinafară din ceaun.
Pentru că publicaţia ataca Aaustro-Ungaria, la cererea Vienei, Guvernul o închide şi-l expulzează din ţară pe Émile Galli, pe motiv că nu era pămîntean.
Émile Galli e astfel prezentat de Wikipedia:
„Émile Galli, ziarist francez, născut în Corsica la 1845. A făcut studii în Marsilia şi a debutat în ziaristică la 1868, ca redactor la ziarul Le Rappel de la Provence. După Războiul franco-prusac din 1870-1871 a făcut parte din redacţia ziarului National (Paris) unde a rămas pînă la 1875.
În timpul războiului sîrbo-turc, a fost corespondentul Nationalului în Serbia şi în Herzegovina în timpul insurecţiei (1875-1876).
Venit în România tot ca corespondent al acelui ziar cît a tinut rezbelul independenţei (1877-78) a fondat la 2/14 iunie 1877 un ziar în limba franceză sub titlul «l'Orient» care apărea în Bucureşti.[3] Rezbelu terminat, deveni l’Indépendance Roumaine, în colaborare cu A. Ciurcu.
La 1883 E. Galli a fost expulsat din ţară printr-o decisiune a consiliului de miniştri de sub presidenţia lui I. C. Brătianu, şi apoi la 1885 fu expulsat şi A. Ciurcu, iar l'Indépendance Roumaine deveni proprietatea lui G. Em. Lahovary.
Corespondent al acestui ziar în Bulgaria la 1886, E. Galli fu expulsat şi de aici la 1886. La 1888, în urma căderei guvernului liberal de la putere, s-a reîntors în România şi a intrat administrator al ziarului L’Indepéndance Roumaine”.
Cum apelează democraţiile la trucul acoperirii legale
Mihai Eminescu observă şi denunţă trucul prin care Guvernul a încercat să se acopere legal pentru a lovi un organ de presă:
„În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L'Indepéndence roumaine, s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.
Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decît sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătîi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L'Indepéndence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitînd în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist”.
Şi aici avem de a face cu o observaţie valabilă pentru postdecembrism. Spre deosebire de dictaturi, care închid pur şi simplu ziarele, democraţiile apelează la trucul acoperirii legale.
În cazul Galli, acoperirea e perfectă.
Numai că Mihai Eminescu denunţă imediat şmecheria. Cititorului i se atrage atenţia că acelaşi Galli, azi expulzat, pentru că e şeful unei publicaţii antiguvernamentale, avea aceeaşi situaţie cu ani în urmă, cînd acelaşi ziar sprijinea Guvernul Brătianu:
„Cînd însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L'Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, cînd vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dînsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cît de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.
Ce fel? Pentru ca să cînte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba”.
Pentru a convinge cititorul Mihai Eminescu apelează la un instrument folosit cu brio de Caragiale, instrument şi la îndemîna gazetarilor de azi:
Raţionamentul de bun simţ, priceput de orice cititor, indiferent de pregătirea sa, pentru că raţionamentul ţine de esenţa omului:
„Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare cînd şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i se tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă”.
Cazul Galli e luat de Mihai Eminescu drept exemplu pentru a demonstra teza unei năpustiri a Guvernului asupra Presei, după publicist ultima redută a celor care se opun Guvernului liberal. Articolul apare chiar în ziua în care lui Mihai Eminescu i se înscenează nebunia pentru a putea fi scos din gazetărie. Profeţia poetului pare a se fi îndeplinit:
„Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urîta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică pînă-n prăpastie”.
Profeţind asta, Mihai Eminescu găseşte de cuviinţă să proclame eşecul acestei năpustiri asupra Presei. Nu de alta dar după el, Presa e alcătuită din caractere tari:
„Cît pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricît de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutînd victoria peste tot, va pierde şi cea deja cîştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”.
Sărmanul Eminescu!
Caractere tari în Presa vremii sale?
Caractere tari în Presa românească de azi?!
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro.
(sursa: Mediafax)