Cam în acest stil, insultător, cei care economiseau, inclusiv cei ce o făceau pentru pensie, erau considerați, până de curând, dușmanii poporului. Normalitatea nu era cea din România, unde finanțarea pe termen lung se plătea cu 3%, ci „firești” erau dobânzile negative din Germania sau Austria, confiscatoare de economisire.
Țările baltice care depreciau avuția celor ce puseseră deoparte erau considerate bune exemple, alături de Slovacia și Slovenia. Reducerea dobânzilor și majorarea deficitelor ajunseseră din vicii, virtuți. De aceea, merită reluată permanent ideea că într-un context în care se poate adera la zona euro fără ca statele să se încurce prea mult în deficite, asta este practic o „oficializare” a comportamentului Greciei, care a manevrat datele de deficit bugetar ca să pătrundă în eurozonă și apoi n-a mai fost exclusă.
Nu e prea complicat să ne dăm seama că o astfel de abordare, sub umbrela solidarităţii sociale, are o încărcătură semnificativă de hazard moral și selecție adversă. Și pentru că discutăm de discreționarism, după ce deficitele nelimitate și dobânzile negative au devenit politici de stat, la fel ca și datoriile publice de peste 60% din PIB, Grecia de unde era privită ca oaia neagră a eurolandului și a UE, am devenit cu toții greci. Cum ar spune un istoric al culturii, Europei îi e greu spre imposibil să se desprindă de moștenirea ei elenistică! Și Grecia reprezintă un reper serios din moment ce reușește să-și refinanțeze cu dobânzi mai mici decât noi o datorie de triplă față de nivelul maxim permis de Tratatul de la Maastricht.
Iar la nivelul deficitelor politizate ale statelor nu se mai pune întrebarea: Ce faceți cu banii cu care îndatorați generațiile viitoare? Şi de când europenii s-au apucat să pună în circulație bani via QE, băncilor şi fondurilor le pasă din ce în ce mai puţin de cei cu capacitate mare de acumulare, ceea ce contrastează cu perioada etalonului aur, când politicul nu putea face bani din nimic și deținătorii de capital impuneau regulile!
Dar pentru că tot am vorbit de „deviaționiștii” care economisesc și de dobânzile ce nu s-au mai constituit într-un obstacol în calea risipei de resurse, ajung periodic la exemplul cu ministrul de Finanțe al Republicii Sovietice Bavaria, care i-a atras atenția lui Keynes cu o idee de reformă monetară a cărei esență era taxarea punitivă a economisirii și încurajarea consumului și investițiilor. Cam într-o astfel de secvență s-a aflat Europa când a suspendat „de facto” funcția de acumulare a banilor.
Apropo de moștenirea elenistică, Grecia Antică n-a cunoscut doar prosperitatea, ci și destule falimente bancare. Multe dintre acestea s-au datorat utilizării, în premieră pe atunci, a sistemului bancar cu rezerve fracționare, în care băncile acordau credite în sume mai mari decât depozitele la termen atrase de la cei care economisesc.
Din cauza acestui fapt, au falimentat bănci precum Timodemo, Sasinomo sau Aristolocos. Însă și banca lui Diogene...
Da, puțină lume știe că filosoful antic grec Diogene din Sinope, supranumit cinicul, a fost și bancher. Banca lui Diogene a fost printre primele care au recurs la inflație, respectiv la deprecierea monedei emise de ea, în speranța ca, în acest fel, să stimuleze creșterea activității economice, prin sporirea cantității de bani aflați în circulație.
Din păcate, în mod logic, efectul a fost creșterea prețurilor și a costului vieții, ceea ce a stârnit nemulțumirea și revolta populației.
Exilat și ruinat, Diogene s-a stabilit în butoiul din Atena, unde se pare că nu și-a învățat lecția, fiindcă a continuat să propage ideea renunțării la moneda din metal prețios și a înlocuirii acesteia cu cea fiduciară.