O problemă la fel de importantă precum supraîndatorarea populației - “trădată” de cantitatea mare de credite neperformante - e segregarea din sistemul bancar. Cu alte cuvinte, băncile nu lucrează unele cu altele, nu au linii de finanțare, ceea ce le determină să fie permanent supralichide cu prețul afectării profitabilității.
Iar cel care câștigă e statul, fiindcă-i singurul ce deține instrumente ce se pot transforma în orice moment în lichiditate.
Da, dar când ai deficite de 0,4% din PIB sau când poți chiar închide anul pe excedent - ca rezultat al luptei împotriva corupției -, băncile au pierderea asigurată.
De aici rezultă că o gestionarea a economiei, în contextul unor deficite bugetare mici sau a unor surplusuri, ar trebui însoțită de relaxarea fiscalității la nivel central și local. Asta fiindcă băncile pot să dea drumul la credit și să obțină câștiguri doar când mediul de afaceri permite economiei reale un avantaj comparativ în raport cu costul finanțării.
Rezum spunând că sunt necesare măsuri proactive pentru ca băncile să nu ajungă din nou în pierdere, cum au mai fost o bună perioadă după 2008. De aceea e nevoie de o reevaluare a fiscalității, care să permită capacitarea excesului de lichiditate din piața monetară în economia reală.
Situația prezentată are unele similitudini cu cea din țările ce au recurs la relaxare cantitativă (QE). Fiscalitatea trebuie să permită majorarea productivității și a volumelor de business pentru ca surplusul de bani să-și găsească acoperirea în bunuri și servicii. Cu precizarea că principalul rol al banilor e acela de a mijloci schimbul.
Bineînțeles că masa monetară excedentară e mult mai redusă în statele ce n-au apelat la QE, fiindcă România, de pildă, nu și-a inflatat atât de mult bilanțul. Însă tot a încercat eronat să susțină prețul activelor, prin programul Prima Casă.