Cum recunoști cu ușurință un mincinos. Gesturile care îl dau de gol: ”O persoană care minte nu poate face asta!”
Trebuie să știi că minciuna necesită mai mult efort, astfel încât mintea nu mai poate îndeplini sarcini esențiale atunci când este preocupată să spună un lucru neadevărat. Totul se întâmplă în cortexul prefrontal al creierului care este responsabil de memoria funcțională.
”Cine spune o minciună nu își dă seama ce sarcină uriașă își asumă. Căci este forțat după aceea să inventeze alte 20 de minciuni pentru a și-o susține pe cea dintâi”, spunea Alexander Pope.
Totodată, oamenii de știință afirmă că minciuna afectează creierul, mai ales la copii și tineri sub 25 de ani care nu au cortexul prefrontal suficient dezvoltat.
”Spunem minciuni atunci când ne este frică”
”Spunem minciuni atunci când ne este frică, când ne temem de ceea ce nu știm, de ceea ce alții vor gândi despre noi, de ceea ce s-ar putea descoperi despre noi. Dar de fiecare dată când spunem o minciună lucrul de care ne este frică se amplifică”, spunea Tad Williams.
”Expresia pe care o ai în acel moment va spune întotdeauna adevărul”
”Poți minți cu gura, dar expresia pe care o ai în acel moment va spune întotdeauna adevărul” afirma și Friedrich Wilhelm Nietzsche.
Aurelian Ciocan, doctor în comunicare, a explicat în emisiunea iThink cu Iusti Fudulu de la Antena 3 CNN cum putem să descoperim când cineva ne minte.
”Minciuna apare spontan, uneori și voit, la copiii de trei, patru sau cinci ani. Atunci apare prima dată minciuna, din mai multe motive. Una dintre ele ar fi frica și modul în care va fi taxat dacă recunoaște că a făcut o prostie.
Și atunci începem să mințim încă de mici, sunt minciuni poate nevinovate, dar minciuna începe să facă parte din discursul nostru, pe care unii o folosesc mai des, alții o folosesc mai rar”, spune Aurelian Ciocan.
Care sunt motivele
”Poate să fie teamă, poate dintr-un dispreț față de persoana din fața ta, poate să fie nesiguranță, pentru că nu știi anumite lucruri și decât să fii sincer, pentru că sunt mulți care fug de sinceritate, în loc să spună ”nu știu” preferă să ambaleze acest ”nu știu” într-un discurs mincinos. Sunt diferite cauze care ne fac să spunem chiar fără să vrem o minciună. Ne ies pe gură uneori minciuni care poate sunt nevinovate. Acestea sunt minciuni care nu provoacă rău sau nu sunt făcute cu intenție și prin minciuna pe care o spun, fiind spontană și la un nivel foarte mic, nu te afectează cu nimic”, spune el.
Unele minciuni sunt nevinovate, dar altele sunt atent gândite.
”Uneori suntem întrebați dacă vrem o cafea și refuzăm, deși noi am vrea... Pe de altă parte, de exemplu, când întârzii la serviciu și știi că ai întârziat, și că trebuia să ajungi, sunt unii care deja își fac scenariul de minciună pentru a-i spune șefului sau pentru a le spune colegilor un motiv pentru care au întârziat, deși ei doar au plecat târziu de acasă. Și atunci, pentru a se scuza și pentru a fi acceptată această întârziere, pun pe masă o minciună”, mai spune Aurelian Ciocan.
Minciunile din relații
Lucrurile devin și mai dificile când minciunile apar într-o relație.
”Partenerii care au o relație stabilă, veche de cel puțin câțiva ani, pentru că în primele zile, în primele luni, atunci când te cunoști cu persoana din fața ta, în momentele acelea cu toții purtăm niște măști. Mulți dintre noi vrem să fim într-un anumit fel în fața persoanei de lângă noi, să o cucerim, suntem mai atenți, vorbim mai frumos, și atunci măștile acestea pe care ni le punem, încercăm să facem persoana din fața noastră să creadă că suntem într-un anumit fel. Odată cu trecerea timpului, aceste măști încep să cadă. Este un lucru natural să ne lăsăm văzuți.
Dacă relația este stabilă, serioasă, și deja partenerii se mută în aceeași casă, încep să se cunoască mult mai bine, măștile pică și încep să își decodifice acest tipar de comportament, plecând de la felul în care vorbesc, până la modul în care gesticulează și ce se întâmplă cu fața atunci când vorbește. Noi nu ne dăm seama că facem lucrurile acestea, dar creierul, de undeva din subconștient, construiește pe tiparul de comportament al persoanei respective ca într-un puzzle modul în care vorbește în situația respectivă.
Sunt momente, în relațiile vechi, de 4-5 ani, sunt chiar persoane care divorțează după 20 de ani de relație, pentru că ajung în momentul în care spun, pur și simplu, fără să aibă o dovadă, ”simt că mă înșală”. Dar nu au nicio dovadă. Nu au văzut niciun mesaj, nu li s-a comunicat acest lucru de nimeni, dar simt acest lucru. În momentul acela încep să caute și este foarte posibil să și găsească dovezi. Dar de cele mai multe ori această intuiție ajunge să vină cumva din interior către exterior și chiar să verbalizăm cu un bun prieten, să-i spunem acest lucru, pentru că fără să ne dăm seama, analizând comportamentul persoanei din fața noastră care se mișcă într-un fel, gesticulează într-un anumit fel, clipește într-un anumit fel, zâmbește într-un anumit fel, face ceva diferit față de ceea ce făcea până atunci. Creierul nu știe să spună că ”vezi că are vocea mai sus, că a urcat un ton sau un semiton mai sus”, sau ”vezi că vorbește mai repede”. Dar ceva se vede și atunci simțim că s-a schimbat.
Partenerul, dacă într-adevăr înșală sau minte, este foarte corectă codificarea pe care o face creierul, pentru că el se schimbă. Atunci când mințim ne punem aceste măști pe față, unii dintre noi croim aceste minciuni, ne pregătim cu ele, pentru momentul în care ajungem acasă și suntem întrebați unde am fost, ce am făcut până la ora aceasta și unii dintre noi pregătim scenariul.
Alții, nu se gândesc la asta și speră să rezolve problema acasă. Însă, în momentul în care nu ne-am pregătit scenariul și o spunem direct, creierul, din subconștient, nu poate să mai controleze toate automatismele noastre legate de voce, de inflexiunile vocii, de gesturile pe care le facem. Și foarte important, de fața noastră. Pentru că mușchii de pe față sunt extrem de sensibil, mult mai greu de coordonat, dacă ne dorim să facem acest lucru. De cele mai multe ori mușchii de pe față răspund foarte bine emoțiilor, iar fața noastră reacționează”, explică specialistul în comunicare.
”Gestul intervine totdeauna înaintea cuvintelor”
”Gesturile, la modul general, ar putea fi clasificate. Noi le folosim în funcție de context și de situația în care suntem, dar gesturile ies din noi normal, ca o necesitate a creierului. Atunci când vorbesc am nevoie să fac acest gest, de exemplu când descriu, dacă aș spune că în stânga ta este o ușă, aș arăta spre stânga, sau dacă ți-aș vorbi despre o vacanță în jurul lumii, aș gesticula asta și atunci gesturile descriu, arată, indică și tot ceea ce pot să definească foarte bine, ele merg într-o sinonimie aproape perfectă cu cuvântul pe care îl arată.
Gestul intervine totdeauna înaintea cuvintelor. Și chiar dacă nu știi acest lucru, chiar dacă nu îl știi ca teorie, creierul tău decodifică. Creierul tău își dă seama ce am vrut să spun eu după modul în care am gestionat. Te ajută foarte mult pe tine ca receptor gesturile mele.
Cuvintele care pot fi descrise sau expresiile care pot fi descrise, de cele mai multe ori, mâinile le arată. Câteodată și capul dar de cele mai multe ori intervin mâinile. Și atunci toate gesturile care le arată și indică această direcționare ar putea fi pusă în această categorie.
Ce nu putem face atunci când mințim
Mai sunt niște gesturi pe care le facem foarte bine în viața de zi cu zi, dar care nu ne ies uneori într-un discurs sau când mințim. Este vorba despre gesturile de negație prin care spunem că nu mai vrem, nu ne mai trebuie, că niciodată partenerul nu a fost alături de noi, că nu ne-a ajutat... De cele mai multe ori, una dintre mâini taie, face o tăiere într-un plan, sau chiar amândouă atunci când încărcătura negației este una foarte mare.
Gesturile de negație uneori nu funcționează în discursul mincinosului, a celui care minte, pentru că dacă nu și-a pregătit minciuna cum trebuie, de la un simplu nu, el poate face chiar un gest afirmativ, să spună că nu a fost acolo în timp ce dă din cap că da. Acesta este unul dintre gesturile clasice”, a mai spus Aurelian Ciocan.