Americanii au o vorbă: „Urmăreşte banii!”. Iar menirea Înaltei Curţi de Conturi a fost de la bun început să urmărească felul în care au fost alocaţi şi cheltuiţi banii publici. Descoperind rapoartele şi concluziile consilierilor instituţiei, elaborate cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, putem înţelege modul în care au apărut unele instituţii fundamentale ale statului modern, cum a fost posibil miracolul arhitectonic care a schimbat faţa Bucureştiului în perioada de sfârşit a secolului al XIX-lea şi de început al secolului al XX-lea, cu cât au fost plătiţi proiectanţii şi executanţii noilor edificii publice, cât au costat materialele de construcţie, care a fost remuneraţia angajaţilor în abia născutele instituţii etc.
Responsabilități
„Documentele Înaltei Curţi de Conturi sunt istoria materială, concretă, a circulaţiei banilor în epoca fascinantă a naşterii şi formării civilizaţiei române moderne”, consideră Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei Române. „Voi încerca în continuare să argumentez cele menţionate anterior”, ne-a asigurat domnia sa. Să facem, dar, loc expunerii: „Curtea de Conturi avea datoria de a întocmi și publica prin Monitorul Oficial, cu o lună înainte de deschiderea sesiunii ordinare a Adunării Legislative, o expunere generală despre lucrările ei de peste an, însoțită și de un tablou relativ de stare a socotelilor examinate de dânsa”.
2.450 de dosare, 180.000 de file
Și? „Dacă studiem activitatea de control a acestei instituții fundamentale - păstrată cu grijă și respect la Arhivele Naționale, în Fondul Înaltei Curți de Conturi (în 2.450 de dosare, 180.000 de file), vom putea surprinde evoluția dezvoltării țării noastre de la 1864 până la desființarea Înaltei Curți de Conturi, în anul 1948. Impresionează faptul că, dincolo de supravegherea judicioasă a cheltuirii banului public, actele întocmite reprezintă peste timp un tezaur de mărturii istorice despre instituții şi clădiri publice care au contribuit la dezvoltarea României”.
(De)puse la păstrare
Dar să menționăm și câteva exemple: „Comptul Academiei de la Sfântul Sava, Comptul Expoziţiei de la Paris, din 1867, Comptul spitalului Nifon, Comptul Bibliotecii Centrale din Iaşi, Comptul Şcolii de Arte şi Meserii, Comptul Depozitului General al Timbrelor, Comptul Grădinilor Publice, Comptul Căilor Ferate Române - Bucureşti - Vârciorova, Comptul depunerilor de îmbrăcăminte, efecte spitaliceşti şi subzistenţă (1877-1878), Comptul bunurilor statului, Comptul generalului Fălcoianu pentru cumpărarea materialului de cale ferată de la guvernul rus, Comptul Direcţiei Pinacotecii şi Şcolii de Belle Arte din Bucureşti - toate se păstrează la Arhivele Naţionale”.
De la fir la păr
Detaliat: „Să luăm, de pildă, dosarul Academiei de la Sfântul Sava. Hotărârea Înaltei Curţi de Conturi privind comptul construcției Academiei de la Sfântul Sava între 1 octombrie 1857 și finele anului 1860, dată la 5 ianuarie 1866, prezintă etapele realizării construcției. Lucrările au început în octombrie 1857 și s-au limitat la executarea fundațiilor. La 18 martie 1858 se încheia contract cu arhitectorul Mihai David, pentru lucrările de zidărie. Localul va fi gata la roșu în toamna anului 1860. În vederea verificării cheltuielilor la înălțarea Palatului Academiei - Palatul Universității, Înalta Curte de Conturi solicită la 28 noiembrie 1864 Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice dosarele și condicele relative la noul edificiu al Academiei de la Sfântul Sava, precizând că o parte îi fuseseră înaintate de fostul Minister al Controlului cu adresa nr. 521 din 21 martie 1864”.
În măruntaiele construcției Palatului Academiei
În continuare: „Ca urmare a verificării costurilor privind cheltuielile pentru construcția Palatului Academiei, făcute de consilierul Curții G. Platon și prezentate Înaltei Curți de Conturi, aceasta încheie Hotărârea nr. 35 din 5 ianuarie 1866, prin care decidea: Curtea statuează prin hotărârea de față numai cât privește gestiunea casierului Dl Costache Cernavodeanu, a cărui situație după comptul menționat și după actele justificative, admite ca sumă a încasărilor suma de 2.361.839,20 de lei (Arhivele Naționale, Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 179/1866 filele 76, 76v, 91, 91v)”.
Până la ultima părăluță
În continuare, sesizările academicianului Nicolae Noica: „Cine citește cu atenție această Hotărâre a Curții de Conturi pronunțată în 5 ianuarie 1866 - acum, la aproape 160 de ani distanță, observă grija cu care înaintașii noștri verificau cheltuirea banului public, dar și felul în care înţelegeau să solicite administrațiilor controlate să recupereze prejudiciile, chiar cu concursul comandanților și ofițerilor polițienești. Am fost surprins să găsesc și lista pentru recuperarea datoriilor zidarilor, care au primit bani în avans. Ea este semnată chiar de Președintele Curții, Alexandru Romalo. Iat-o: „Ioniță Manole - 13 lei și 20 de parale; Gheorghe Ioniță - 10 lei și 20 de parale; Tănase Ion - 43 de lei etc. Erau prezentate, așadar, socotelile până la o datorie de 20 de parale (subdiviziune a leului), pentru a fi recuperată. Acesta demonstrează rigoarea controalelor”.
Anul zero al modernității noastre
1867 este anul participării României la Expoziţia Universală de la Paris. „Ştim bine ce eforturi s-au făcut pentru ca România să se prezinte onorabil la acest eveniment mondial care a avut loc în anul zero al modernității noastre, cel în care a început să funcţioneze Societatea Academică Română. Documentele Înaltei Curţi de Conturi pun în evidenţă dimensiunea materială a acestui efort, fără de care prezenţa ţării noastre nu ar fi fost posibilă”, apreciază Nicolae Noica.
Expoziţia Universală de la Paris
„În anul 1865 - a urmat acesta -, Frentz invită Principatele Unite să participe la O Expoziție Universală. După ce Alexandru Ioan Cuza a acceptat invitația, guvernul României l-a desemnat pe Alexandru Odobescu comisar general al Principatelor. României i se vor repartiza 1.000 de metri pătrați pentru a-și construi un pavilion propriu, separat de Turcia, puterea suzerană. Proiectarea pavilionului i-a revenit arhitectului francez Ambroise Baudry, care a realizat o combinație între biserica de la Curtea de Argeș și biserica Stavropoleos din București. În același timp, Alexandru Odobescu a hotărât ca în interiorul pavilionului să fie expusă o machetă a Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeș, din lemn de tei și mesteacăn, realizată la scara 1/14 de sculptorul Karl Storck”.
O jumătate de milion de lei, la puricat
Tot aici: „Astăzi, la 156 de ani de la marele eveniment, macheta standului României la Expoziția Universală de la Paris se găsește la Muzeul Storck din București. Revenind la cifre și socoteli - în 25 octombrie 1868, Comisia Română pentru Expoziția Universală de la Paris transmite ministerului un tablou cu distribuirea după natura cheltuielilor a sumelor folosite în anii 1865, 1866, 1867 și 1868 cu participarea României la Expoziție, din care amintim: „Cheltuieli diverse de cancelarie, de poștă și telegraf, de tipărire și de reprezentare, diurne, retribuții și indemnizări de călătorii, lefuri, gratificații etc.: 44.549,86 de lei; cheltuieli de instalare - construcție - și de întreținere a Secțiunii române Palatul din parcul Expoziției - 205.723,74 de lei etc. Totalul ajungea la 550.320,99 de lei”.
Cheltuieli dinspre Franța: 0,41% din bugetul statului
„Ulterior, la 15 mai 1869 - mai remarca Nicolae Noica -, Ministerul Lucrărilor Publice înainta Înaltei Curți de Conturi documentele spre verificare. De-abia în anul 1883, consilierul Înaltei Curți de Conturi, G.I. Lahovari a întocmit Raportul 5269, pe care l-a înaintat Președintelui Curții, privind verificările făcute la Contul de cheltuieli pentru prezența României la Expoziția Universală de la Paris din anul 1867. Iată concluziile acestui raport: Să se constate și să declare de către Curte suma totală a creditelor acordate de Guvern în anii 1865, 1866, 1867 și 1868 împreună cu prețul obiectelor vândute la Paris în suma de 592.262,89. Să se admită ca bune cheltuielile făcute atât de Minister de-a dreptul, cât și prin Domnul Comisar Odobescu cu această ocazie în anii 1865, 1866, 1867 și 1868 în suma de lei 570.276,04 (Arhivele Naționale, fond: Înalta Curte de Conturi, dosar 12/1867, filele 14-16)”.
„Ca urmare, Înalta Curte de Conturi ia în dezbatere referatul Domnului George Lahovari și observațiile procurorului, după care încheie hotărârea din 19 septembrie 1883. Aceasta este semnată de G. Lahovari, Em. Filipescu, C.G. Caramelu și P. Săvescu. Este interesant de evidențiat că suma alocată de guvern pentru Expoziția de la Paris, din 1867, a reprezentat cca 0,41% din bugetul statului”.
Grădinile publice din Micul Paris
Anii ce au urmat declarării României ca Regat au fost cei care au adus schimbarea la faţă a Bucureștiului. În câteva decenii de modernizare intensivă, Capitala României şi-a dobândit renumele de Micul Paris şi a devenit un loc frecventat de turişti şi de oameni pe care afacerile de tot felul îi aduceau în acest colţ de lume. Pe lângă palatele recent construite pe ceea ce astăzi numim Calea Victoriei, cafenelele şi restaurantele cu aerul lor tot mai parizian, farmecul Bucureștiului era dat şi de numeroasele sale parcuri şi grădini publice. Buna întreținere a acestora a stat mereu în atenţia inspectorilor de la Înalta Curte de Conturi. Astfel, în dosarul 14/1876, găsim adresa Nr. 150 din data de 10 ianuarie 1877 înaintată Curții de Conturi de către Ministerul Lucrărilor Publice (Arh. Naționale, Fond Înalta Curte de Conturi, d 14/1876 fila 1). La această adresă sunt anexate Compturile de credite delegate pe trimestrele I, II și III ale anului 1876 cu cheltuielile grădinilor publice.
Retribuții, salarii, daravere
Din prima anexă reiese că s-au acordat următoarele sume de bani:
lei 1.466 Inginerului șef Pandele Tărușanu drept retribuție pentru personalul grădinilor publice pe luna ianuarie 1876;
lei 393,75 lui N. Knechtel, constructorul șef al grădinilor publice, drept apuntamentele (salariul) sale pe luna ianuarie;
lei 1859,75 lui N. Knechtel - retribuirea personalului grădinilor pe luna februarie;
lei 1500,00 Inginerului șef Pandele Tărușanu pentru procurarea a 30 bănci pentru grădina Mogoșoaia.
O poveste cu cântec încă de la început: Căile Ferate Române
Un alt factor esenţial în programul de modernizare a României în vremea lui Carol I a fost extinderea şi optimizarea transportului feroviar. Încă din anul 1868, prin decretul Regal Nr. 1516, a fost promulgată legea prin care se concesiona lui B.H. Strussberg executarea și exploatarea unor linii de cale ferată în țara noastră. Printre ele a fost și calea ferată Roman - București - Vârciorova. Lucrările încep chiar în anul 1868, iar în aprilie 1870, după cum nota Carol I în memoriile sale: „P. Donici (ministrul Lucrărilor Publice atunci) constata că lucrările executate sunt bune și că construcția înaintează repede”.
Escrocul Strussberg, arestat în Rusia
La 27 decembrie 1870 se dă în exploatare întreaga porțiune de la Roman la București. Se realiza, astfel, mult dorita legătură între Iași și București. Între timp, însă, relațiile între Guvern și Strussberg se deteriorează mult. De aceea, la 5 iulie 1871, se votează o lege prin care concesiunea este anulată. Berlinul reacționează violent. Bismark („Cancelarul de fier”) amenință România și intervine pe lângă sultan pentru a-și apăra interesele financiare. La 18 martie 1871 vine știrea că Strussberg este arestat în Rusia (avea și aici concesiuni neonorate).
Societatea acționarilor căilor ferate române
La 20 martie 1871, P.P. Carp este trimis ca agent diplomatic la Berlin pentru a facilita cointeresarea acționarilor. Tratativele au avut un rezultat mulțumitor. La 25 octombrie 1879 se anunță telegrafic de la Berlin că deținătorii de acțiuni s-au constituit în mod provizoriu în „Societatea acționarilor căilor ferate române”, finanțată de bancherul Bleichrӧder. Societatea acționarilor contractează cu diferite întreprinderi terminarea lucrărilor și exploatarea lor. Însă la 5 ianuarie 1875, societatea declară că a terminat fondurile. În această situație, Guvernul propune răscumpărarea căilor ferate concesionate.
Răscumpărare la Berlin
Discuțiile despre răscumpărare erau departe de a se încheia când țara intră în războiul din 1877. După război, negocierile sunt reluate la Berlin mai întâi de I. Kalinderu, apoi de D.A. Sturdza, căruia Bismark, într-o discuție pe care o are cu el în vara anului 1879, îi spune: „Rezolvați cât se poate mai repede chestiunea, ca să ajungeți printre statele independente”. Către finele lunii septembrie 1879, D.A. Sturdza semnează la Berlin, din partea guvernului român, convenția pentru răscumpărare. La 26 ianuarie 1880 legea pentru răscumpărare este promulgată. Se creează, astfel, Direcția Regală a Căilor Ferate Române, condusă de generalul St. Fălcoianu.
Verificări pe ruta Roman - Bucureşti - Vârciorova
„Printre dosarele păstrate în fondul Înaltei Curți de Conturi de la Arhivele Naționale am descoperit dosarul 83/1880 privind Compturile Căii ferate Roman - Bucureşti - Vârciorova, pe anul 1880. Acesta - sesiza academicianul Nicolae Noica - scoate în evidenţă preocuparea Direcţie Regale a Căilor Ferate Române pentru a promova mijloacele de reparaţii şi întreţinere care să permită exploatarea eficientă în condiţii de siguranţă a transportului pe cale ferată, dar şi o balanţă eficientă între venituri şi cheltuieli. De aceea, la 10 decembrie 1881, Ministerul Lucrărilor publice transmite Înaltei Curţi de Conturi, cu adresa 16.438, spre verificare, raportul prezentat de Direcţia Generală de Exploatare privind comptul definitiv încheiat pe anul 1880”.
Profit pe drumul de fier
Raportul era însoțit de câteva acte: bugetul de venituri și cheltuieli reale pe anul 1880; comptul exploatării cuprinzând indicațiunea pe categorii a cheltuielilor; bilanțul Administrației pe 31 Decembrie 1880, cu anexele a, b, c, d; comptul general al Exploatării indicând suma de plată din partea Guvernului pentru acoperirea intereselor și amortizării; comptul curent al guvernului; comptul lucrărilor de îmbunătățiri, procese etc. Raportul prezenta rezultatul exploatării CFR de către Direcțiunea regală în anul 1880: venituri - 16.170.403,36 de lei și cheltuieli - 11.755.147,62. Rezulta un excedent de 4.415.255,93 de lei. O afacere profitabilă, nu?
Scurt istoric
La cinci ani de la Unirea Principatelor Române (1859), voind a da o garanţie mai mult Țării despre dorinţa Noastră, ca întrebuinţarea banilor publici să fie supusă unui control, pe cât de serios pe atât de neatârnat de orice bănuieli de înrâurire din partea agenţilor însărcinaţi cu manipulația bugetului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă Legea pentru înființarea Curții de Compturi.
Act pecetluit de Mihail Kogălniceanu
Actul normativ a fost publicat, în aceeași zi, 24 ianuarie, în Monitorul Oficial nr. 18 și poartă semnătura Ministrului Secretar de Stat/ Președinte al Consiliului de Miniștri, Mihail Kogălniceanu. Ca și astăzi, misiunea instituției privea exercitarea funcției de control asupra modului de formare, administrare și întrebuințare a resurselor financiare ale statului și unităților sale administrativ-teritoriale.
Sediu propriu, după 35 de ani
Sediul Curții de Conturi a fost inaugurat în mai 1899, în prezența regelui Carol I și a principelui Ferdinand, alături de ministrul de finanțe, George Manu, și importanți demnitari ai statului. Ceremonia a debutat cu un Te Deum oficiat de arhimandritul Nifon, vicar al Mitropoliei. Cu această ocazie, președintele Curții de Conturi în exercițiu, George Lahovari, a fost decorat cu Marea cruce a ordinului Coroana României. Așa se face că, după 35 de ani de la înființare, din anul 1864 și până în anul 1899, pentru prima dată instituția Curții de Conturi are un sediu propriu.
Desființată de comuniști
În contextul istoric din perioada 1938-1948 - pierderile teritoriale, războiul, ocupația sovietică, precum și instaurarea regimului comunist - s-au produs schimbări majore care au afectat și activitatea Înaltei Curți de Conturi. Astfel, prin decretul Prezidiului Marii Adunări Națiunii a Republicii Populare Române, din data de 1 decembrie 1948, aceasta a fost desființată. Funcția de control financiar a fost preluată de Ministerul de Finanțe, prin departamentele de control intern special înființate în cadrul ministerelor, întreprinderilor de stat, administrațiilor locale și instituțiilor publice, iar în clădirea Curții de Conturi a fost mutat Spitalul de Nefrologie Carol Davila.
La dispoziția Partidului
Prin Legea nr. 2 din 28 martie 1973 a fost înfiinţată Curtea Superioară de Control Financiar care funcţiona pe lângă Consiliul de Stat. Legea a fost modificată prin Decretele nr. 150 din 19 iunie 1974 şi nr. 36 din 21 februarie 1981. Curtea era abilitată să exercite atribuţii de control financiar şi jurisdicţionale. Legea includea o serie de prevederi specifice statului totalitar, ca de exemplu: „Curtea Superioară de Control Financiar urmăreşte respectarea hotărârilor de partid şi de stat în domeniul financiar şi apărarea proprietăţii socialiste”.
Înapoi la ruși
După noi aventuri postdecembriste, Curtea de Conturi și-a reluat activitatea la 1 martie 1993. În vara aceluiași an i se stabilea și un nou sediu, pe strada Lev Tolstoi, la nr. 22-24 (București).
„Documentele Înaltei Curţi de Conturi sunt istoria materială, concretă, a circulaţiei banilor în epoca fascinantă a naşterii şi formării civilizaţiei române moderne”, Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei Române
2.450 de dosare (180.000 de file) relaționate cu activitatea de control a Înaltei Curți de Conturi sunt păstrate în Arhivele Naționale
„Dacă studiem aceste documente, vom putea surprinde evoluția dezvoltării țării noastre de la 1864 până la desființarea Înaltei Curți de Conturi, în anul 1948”, Nicolae Noica, academician
Curtea de Conturi a fost înfiinţată prin Legea din 24 ianuarie 1864.
„Este interesant de evidențiat că suma alocată de guvern pentru Expoziția de la Paris, din 1867, a reprezentat circa 0,41% din bugetul statului”, Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei Române