"Era o bezna totala, de nepatruns. Am crezut ca am murit". Scapand cu viata dintr-un serios accident de motocicleta, Warren McKinlay, in varsta de 36 de ani, a decis ca el nu mai exista. A incetat sa mai manance. "Medicii au incercat sa-mi explice, sa ma trezeasca la realitate, dar nu intelegeam rostul eforturilor lor. Eu murisem", isi aminteste McKinlay.
Pentru prima data, experienta lui Warren a fost descrisa de neurologul francez Jules Cotar in 1880. De atunci, s-au inregistrat in jur de 100 de cazuri similare, in diferite tari - China, India, Mexic, Statele Unite, Danemarca si Elvetia. Sindromul Cotar prezinta cateva simptome standard: convingerea pacientului ca a decedat, ca organele lui s-au pierdut sau se afla in proces de descompunere. Boala poate capata diferite forme.
Spre exemplu, un restaurant din Mexic, in varsta de 55 de ani, isi convingea familia ca organul lui genital s-a micsorat constant pana la disparitia totala. In spital fiind, el demonstra ca unii din reanimare i-au scos ochii si inima, iar mana lui dreapta s-a uscat. Alt caz: dupa moartea fulgeratoare a sotului ei, o pensionara din Portugalia a inceput sa-si suspecteze frigiderul, dupa care a renuntat la mancare, sustinand ca stomacul ei s-a lipit de sira spinarii. Slabind 19 kilograme, femeia a ajuns pe mainile medicilor.
O tanara de 28 de ani din Cashmir, casnica, le-a povestit doctorilor ca ficatul ei putrezeste, ca nu are inima si ca stomacul ei s-a spulberat. Spunea, de asemenea, ca nu isi simte trupul. Nici pana astazi nu exista o explicatie clara a acestui sindrom - de ce apare, de ce depinde forma lui de manifestare. De cele mai multe ori, totul se intampla dintr-o combinatie de factori.
Este vorba, in primul rand, de o experienta aparte care obliga victima sa se simta pustiit - ca in cazul lui McKinlay. Pe fondul incapacitatii de a face distinctie intre realitate si inchipuire, dublata de un simt al vinovatiei deosebit de acum, boala poate evolua in voie.
Pe de alta parte, dezvoltarea sindromului este stimulata de un schimb slab de substante in sectiunile creierului care raspuns de autoanaliza, dar si de deteriorarea lobilor care controleaza gandirea si comportamentul omului. De cele mai multe ori, boala apare la persoane in varsta, dar ea poate afecta adolescenti, daca nu chiar copii.
Revenind la cazul lui McKinlay, convingerea lui ca nu exista a fost alimentata de povestile a doi dintre pacientii spitalului unde tanarul s-a tratat dupa teribilul accident. "Imi povesteau cu lux de amanunte cum s-au ranit, cum au suferit, ce dureri au avut", a explicat Warren, adaugand ca insusi spitalul i s-a parut un fel de fantoma, iar ceea ce simtea el era ca o forma de viata dupa moarte.
Cand medicii l-au intrebat de ce prefera sa ramana in spital, daca a murit deja si putea pleca oriunde, el raspundea fara prea multa convingere: "m-am gandit ca sunt pedepsit". Acum, McKinlay rade amintindu-si acea perioada, desi intelege ca nu e nimic haios. El crede ca a inceput sa se insanatoseasca dupa ce a intalnit un pacient cu acelasi sindrom si dupa ce s-a intors acasa, la familie.