Pe rolul Camerei Deputaților se află și astăzi un proiect de lege, picat la Senat, prin care personalul din sistemul sanitar de stat și privat, cei de la ISU sau alte categorii să prezinte, la locul de muncă, dovada vaccinării împotriva COVID-19, a trecerii prin boală sau un test negativ plătit din surse proprii. Opoziția, în special USR, acuză guvernul că nu face nimic pentru a implementa acest certificat la locul de muncă. Ba chiar și între reprezentanții arcului guvernamental există astfel de fricțiuni. Lucrurile însă sunt clare. Nu se poate, din punct de vedere constituțional, îngrădi dreptul fundamental la muncă pe baza acestor criterii, dar nici a altor criterii. Știu acest lucru și cei care doresc cu orice preț instituirea unui astfel de mecanism în România. Asta, deoarece există, ca izvor de drept, o suită de decizii ale Curții Constituționale, începând cu anul 1994, până în 2021, care interzic discriminarea și îngrădirea dreptului fundamental la muncă și la protecția socială a muncii. Această jurisprudență s-a constituit ca urmare a soluționării unor excepții dneconstituționalitate a unor prevederi legale, în special din Codul Muncii.
Au fost spețe în care companii cereau, spre exemplu, să nu se mai aplice drepturile la protecția socială a muncii dacă între patron și salariat există înțelegeri prin care acesta din urmă renunță la dreptul său. Alt angajator a atacat o prevedere legală care îl obliga să prezinte în instanță, motivat, cauzele care au stat la baza deciziei de concediere a unui salariat. Recent, CCR a admis o sesizare a Avocatului Poporului, îl legătură cu indemnizația de plată pentru cei care îngrijesc copiii cu boli grave, dar care pot beneficia de acești bani, doar până când minorul împlinește 16 ani.
Într-o decizie din 2019, care analiza un proiect de lege de revizuire a Constituției, CCR a vorbit despre interzicerea discriminării pentru persoane aflate în situații similare cu altele, arătând că demnitatea umană nu poate fi negată, iar statul nu poate iniția nicio acțiune sau inacțiune prin care o ființă umană este umilită, stigmatizată, persecutată, ostracizată, pusă în afara legii sau să i se aplice un tratament disprețuitor.
Toate aceste decizii ale CCR sunt menționate într-un Raport Special al Avocatului Poporului, privind respectarea dreptului la muncă și protecție socială a muncii, prezentat zilele trecute de Renate Weber.
„Fiecare persoană evaluează singură capacitățile sale intelectuale și fizice”
Prima decizie a CCR care este invocată în Raportul Special privind respectarea dreptului fundamental la muncă și la protecția socială, este cea cu numărul 114/1994. Atunci, un anume Gheorghe Beleiu a chemat în judecată Universitatea independentă Titu Maiorescu, solicitând instanței să oblige această universitate să respecte contractul de asociere încheiat între părți. Petentul arată că universitatea i-a comunicat că, începând cu anul 1994, înțelege să rezilieze convenția intervenită, deoarece articolul 32 din Legea 88/1993 privind activitatea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor nu permite continuarea acestei activități.
Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a acestui articol, a declarat neconstituționale prevederile legislative atacate, care specificau faptul că un cadru didactic cu funcția de bază la o instituție de învățământ de stat sau particular poate efectua activități didactice de asociere, indiferent de forma de angajare, la alte instituții de învățământ superior, până la cel mult echivalentul unei norme didactice stabilite în conformitate cu dispozițiile legale.
Judecătorii au subliniat, în acest caz, că „dreptul la muncă al unei persoane nu poate forma obiectul unei îngrădiri sau limitări, fiecare persoană fiind liberă să muncească în măsura posibilităților sale fizice și intelectuale pe care doar singură le poate evalua”.
„Orice ființă umană are dreptul de a-și procura resursele necesare traiului”
O a doua decizie la care face referire Avocatul Poporului este cea cu numărul 689/2008, referitoare la o excepție de neconstituționalitate invocată de Jenița Ionică asupra articolului 61, litera „e”, din Codul muncii. Acest articol prevede că „angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului, în cazul în care salariatul îndeplinește condițiile de vârstă standard și de stagiu de cotizare și nu a solicitat pensionarea în condițiile legii”.
În dispozitivul Deciziei, Curtea Constituțională a României a reținut că „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, el semnificând însuși dreptul pe care îl are o ființă umană de a trăi, procurându-și resursele necesare prin munca sa”.
„Interesele angajaților sunt egale cu ale angajatorilor”
Prin Decizia 506/2005, Curtea Constituțională a respins o excepție de neconstituționalitate ridicată de compania Daewoo Mangalia Heavy Industries SA cu privire la articolul 62, alineat 2 din Codul muncii. Acest articol prevede că sancționează cu nulitatea absolută decizia de concediere, dacă aceasta nu cuprinde precizări cu privire la temeiul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se poate contesta. Compania în cauză susținea că, astfel, îi este îngrădit dreptul angajatorului de acces liber la justiție și la un proces echitabil, precum și exercițiul dreptului său la apărare, punându-l astfel într-o poziție de inferioritate procesuală.
Curtea Constituțională a arătat că „întreaga legislație a muncii se bazează pe principii generale care au menirea de a asigura desfășurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios și echitabil, apărarea deopotrivă a intereselor legitime, atât ale angajatorilor, cât și ale salariaților. Reglementările legale adoptate pe baza acestor principii generale trebuie să asigure accesul liber al persoanei la exercitarea neîngrădită a dreptului la muncă și la protecție socială a salariaților, consacrat de articolul 41 din Constituție”.
„Dreptul la muncă este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului”
Într-un alt dosar, care face obiectul Deciziei nr. 356/2005, compania SC Frarom International Est SRL a cerut invalidarea articolului 38 din Codul Muncii, care prevede că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege și că orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Curtea Constituțională a respins și această cerere, menționând, în cuprinsul motivării Deciziei, că „întrucât constituie un factor esențial pentru existența și propășirea societății umane, iar remunerarea aferentă muncii prestate reprezintă pentru cea mai mare parte a membrilor acestei societăți principala, dacă nu chiar singura sursă de subzistență, dreptul la muncă este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului”.
Mai departe, se arată în această Decizie că „obligația statului decurge din articolul 41 din Constituție, conform căruia salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, protecția muncii în condiții deosebite speciale, precum și alte situații specifice prevăzute de lege. Pentru ca aceste măsuri de protecție socială să-și găsească efectiv aplicarea, în mod necesar ele trebuie instituite pe calea unor acte normative. În caz contrar, deci în situația în care ar fi prevăzute norme supletive, respectarea lor ar deveni facultativă, părțile având posibilitatea să se deroge de la ele prin acorduri de voință, ceea ce ar permite angajatorului să-și impună punctul de vedere. Ca atare, protecția socială a muncii, deși consacrată cu titlu obligatoriu în sarcina statului, prin Constituție, ar deveni, astfel, pur și simplu iluzorie”.
Decizie cruntă a judecătorilor constituționali, din 2019: „Demnitatea umană nu poate cunoaște limitări. Este intangibilă”
Cea mai interesantă decizie a CCR cu privire la îngrădirea unor drepturi, afectând, prin consecință, și dreptul la muncă, în cazul în care acesta ar fi condiționat de anumite reguli ce îl pot îngrădi, este însă Decizia 465/2019. Curtea a analizat, la vremea respectivă, un proiect de lege inițiat de mai mulți parlamentari pentru revizuirea Constituției, după ce a fost validat referendumul pe Justiție, din 26 mai 2019. Și este vorba despre principiul nediscriminării.
Concret, printre măsurile propuse în acel proiect de lege se regăsea și interzicerea acordării grațierii individuale pentru persoanele condamnate pentru infracțiuni de corupție. Această măsură a fost declarată neconstituțională, iar motivarea este una devastatoare atât pentru speța supusă controlului de constituționalitate, cât și pentru orice intervenție legislativă care poate afecta drepturile fundamentale, inclusiv dreptul fundamental la muncă și la protecție socială a muncii.
Astfel, CCR scrie că „tratamentul discriminatoriu constă în excluderea directă sau indirectă a unor categorii de persoane de la drepturile, libertățile, valorile, speranța legitimă de care se bucură toți ceilalți aflați în situații similare”. Prin urmare, arată judecătorii, „egalitatea nu este o chestiune cantitativă, în sensul că se poate raporta și aprecia doar la un set de drepturi și libertăți fundamentale prevăzute de Constituție, ci are și un aspect calitativ, astfel încât poate fi valorizat, în componenta sa fiind nediscriminarea, ca un principiu de drept ce promovează egalitatea juridică. Prin urmare, întrucât principiul egalității ține de esența și funcția demnității umane, rezultă că egalitatea este un element caracterizant și intrinsec al demnității umane”. „Demnitatea umană nu poate cunoaște nicio astfel de limitare, fiind intangibilă, pentru că atât drepturile și libertățile fundamentale, cât și libera dezvoltare a personalității umane, mai ales sub aspectul laturii sale pasive, se află într-o strânsă conexiune cu demnitatea umană, care constituie sursa lor”, se mai arată în decizie.
Judecătorii CCR subliniază, mai mult, că „statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea și statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligației de respectare a esenței umane a individului. Este contrară demnității umane o conduită etică (teorie conform căreia statul este obligat să realizeze reformele recunoscute ca necesare – n.red.) ce pune sub semnul întrebării existența subiectivă a individului sau dacă abținerea într-un caz concret are ca rezultat discriminarea arbitrară a demnității umane. De aceea, sunt incompatibile cu demnitatea umană orice acțiuni sau inacțiuni care vizează sau care au ca rezultat desconsiderarea existenței umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea, ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament disprețuitor.
Ultima astfel de motivare este proaspătă. De anul trecut
Raportul Special al Avocatului Poporului mai face referire la Decizia Curții Constituționale nr. 244/2021. Speță în care chiar Avocatul Poporului a ridicat excepție de neconstituționalitate cu privire la articolul 26, alineat 1 indice 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 158/2005, privind condițiile și indemnizația de asigurări de sănătate. Este vorba despre acordarea concediului și indemnizației doar pentru îngrijirea copilului cu afecțiuni grave în vârstă de până la 16 ani. Curtea Constituțională a admis sesizarea Avocatului Poporului.
În Raportul Special, Avocatul Poporului leagă această decizie a CCR de aspectul referitor la condiționarea dreptului la muncă pe baza vaccinării sau a testării. „Stabilirea condiționării exercitării raporturilor de muncă de îndeplinirea anumitor cerințe privind starea de sănătate sau de prezentare a dovezii de vaccinare ori a testării, ca normă definitivă (încetarea raportului de muncă) ori nelimitată în timp (suspendarea raporturilor de muncă, în condițiile imposibilității stabilirii unui termen determinat) este susceptibilă de a încălca principiul egalității în drepturi, consacrat de articolul 16, alineat 1 din Constituție, potrivit căruia cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, se arată în document.
În fapt, trimiterea se face direct la un paragraf al Deciziei CCR 224/2021, în care se arată că „în speță, discriminarea se bazează pe soluția de excludere de la dreptul la muncă și protecție socială (…) remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării fiind reprezentat de acordarea accesului la dreptul constituțional încălcat”.