În ton cu sintagmele specifice sezonului, vom încerca să deslușim încă de la început originile cuvântului «răpciune», denumirea populară a primei luni de toamnă. Are cuvântul Gheorghiță Ciocioi: „Este numele vechi al lunii septembrie. Considerat, pe rând, ca venind din latină (raptiōnem/rapatiōnem) și echivalat fără temei cu culesul viei/ ridichilor, «răpciune» va cunoaște numeroase alte interpretări - ca venind, de pildă, de la «rab»/ rob, uneori - «rob al Domnului» (a se vedea Iorgu Iordan). Există chiar numele de Răbciun - în Ucraina -, specialiștii în onomastică din această țară trimițând însă către o origine românească și maghiară a acestuia (cu toate că se înclină a se crede că la baza lui ar putea fi un termen slav)”.
Arie culturală specifică
Interpretările diferite nu lipsesc, și totuși: „Numele de «răpciune» ar trebui văzut într-o anume «matcă»/ arie culturală, de care nu ar putea fi desprins atât de ușor, asemenea lui «Cireșar»/ luna cireșelor (iunie) - ce «înglobează» bună parte din Turcia, Albania, Serbia etc. și unde semnificația lui e păstrată în întregime, la fel ca la români. Astfel, în Balcani (Bulgaria, Serbia, Croația), pentru septembrie, numele popular era în trecut exprimat prin cuvântul vechi slav «роуинъ» (în bulgară, astăzi, «ruen»; în sârbă «rujen», iar în croată «rujan»”.
„Roșpciune”, „răjdpciune”, „răpciune” ...
Pe firul explicațiilor: „«Ruen» are înțelesul de «galben-roșiatic»/ ruginiu - cum în luna septembrie iarba și frunzele copacilor încep să își schimbe culoarea, devenind gălbui, «ruginind». Nu putem fi siguri dacă numele de «roșu» (roș/ ruș), ori slavul «răjd» (de la «ruginie») au intrat în componența numelui românesc «răpciune» (poate la început «roșpciune», ori «răjdpciune»), cert rămâne însă un singur fapt”. Anume? „Greu ca românii să fi stat departe de slavii balcanici în privința semnificației acestei luni, ținând seama de influența medio-bulgarei, mentalități, ori spațiul cultural-religios comun - pentru o întinsă perioadă de timp”.
„Cam astfel stau lucrurile”
În continuare, disecarea unei expresii extrem de des folosite în ultimele cinci decenii: „de sanchi”. Nu mai țineți minte această obrăznicie? Ia, să vă împrospătăm memoria: „«De sanchi» are înțelesul, astăzi, la noi de: «d-aia», «uite așa», «la mișto» (ultimul, neromânesc și el). «Sanchi» - a remarcat antropologul Gheorghiță Ciocioi - este la origine un cuvânt persan, preluat de români pe filieră turcă. În persană, sānki era format inițial din doi termeni: «sān» și «ki» - având împreună înțelesul de «ca, asemănător» (prepoziție). În turcă («sanki»): știu că e tot la fel, tot aia, «de dacă», «pare ca», «de parcă», «cam astfel stau lucrurile»”.
De unde până unde „băcan”
„«Băcan» este un cuvânt ajuns la noi pe filieră turcă - baḳḳāl. Termenul provine din rădăcina arabă bḳl, «vânzător de legume, legumicultor, grădinar». După 1680, în Imperiul turc capătă înțelesul de «vânzător de felurite» produse alimentare”, ne-a lămurit etnologul Gheorghiță Ciocioi.
Păzitorul păcii
Care este rădăcina numelui „Streza”? Etnologul Gheorghiță Ciocioi este la post: „Inițial nume de Botez, «Streza» vine din slava veche sud-dunăreană, ca prescurtare din Strezimir = păzitor al păcii/ lumii. Numele este întâlnit în Macedonia, Bulgaria, România, Serbia”.
Auzit-ați de Bacalbașa?
„Bacalbașa este un nume de origine turcă, folosit mai cu seamă în Balcani. Mai întâi un supranume (primit atât de vlahi, cât și de bulgari, nu doar de turci), cu înțelesul de băcan-șef, băcan de elită, a fost transformat ulterior în nume de familie”, a mai reliefat antropologul Gheorghiță Ciocioi.
Zurliu, fețe-fețe
„«Zurliu» este un cuvânt de origine persană - zūr sau zōr -, cu înțelesul de «putere, violență, forță». În turcă («zorlu»), în sens figurat: om arogant, ce își îngăduie să facă multă larmă, obraznic”, a punctat Gheorghiță Ciocioi.
De unde se trage Firea
„Firu, Firea, Firică, Firica - sunt, toate, nume modificate din Zamfir, Zamfira. Este un patronim întâlnit și în Balcani (atât la slavi, cât și la români): Firo, Firio, Firko, Firka, Firev, Firov”, a relevat Gheorghiță Ciocioi.
Un nume-urare dat pruncilor
Alt nume cu rezonanțe slave: Vișu/ Vișan (limpezite, evident, de Gheorghiță Ciocioi): „A cunoscut, în trecut, și forme de feminin (Vișa, Vișana), fiind inițial un nume slav de Botez, provenit din Vișeslav. Termenul slavon «vișîi» se tălmăcește prin «foarte înalt». Vișeslav era un nume-urare dat pruncilor la Botez cu înțelesul: să se bucure/ să aibă parte de multă slavă. Cunoscut la sud de Dunăre astăzi într-o formă prescurtată, la fel ca la noi. Ca nume de familie, mai este întâlnit și sub formele: Vișenică, Vișea, Vișinescu etc.”.
Crintea, meșter în lemn
„Crintea este un nume folosit, în trecut, ca supranume, luat după cel al unei meserii: meșter/ făuritor de vase de lemn - în principal, măsuri cilindrice pentru grâu, făină, dar și «vedre» pentru scursul zerului, întrebuințate de ciobani la stână. Astfel de vase purtau numele de krina, krinta, krinița (medio-bg.), meșterii lor fiind crinari, crintari, crinciari”, a subliniat antropologul.
Să fie cinstit!
„«Videan/ u» este un nume bulgăresc de Botez - Viden (bg.), nume-urare: să fie «văzut», «cunoscut», «cinstit». A fost folosit până târziu la sud de Dunăre. Ajuns nume de familie sub forma Videnov. Românizat: Videan/u”, a adăugat Gheorghiță Ciocioi.
Din seva lui Mihail
„Miu, Mihu, Mihnea sunt nume provenite din Mihail. Mihu a fost preluat pe filieră greacă - Μιχος. Miu, la români, dar și în Balcani, este, de fapt, numele de Mihu, prin căderea lui «h» în pronunție. Mihnea nu este nici el o construcție pur românească, fiind întâlnit adeseori și la sud de Dunăre printre slavi (Mihna, Mihne, Mihno etc.)”, a completat antropologul Gheorghiță Ciocioi.
Mina, ramificații
„Minică, Minu, Mincă sunt nume derivate din Mina, întâlnite atât la nord, cât și la sud de Dunăre (având mai multe terminații slave în Balcani, unele fiind folosite și în documentele medio-bulgare din Țările Române). Minulescu, Minea, Mincu, Minculescu, Mindea (prin introducerea unui «d»), Minoiu, Minovici sunt întâlnite tot mai des, după 1850, ca nume de familie la noi”, remarca etnologul Gheorghiță Ciocioi.
Tudor, identități și semnificații
„Numele de Dură, întâlnit atât la nord, cât și la sud de Dunăre (Dura, Duro, Dure, Durev etc.), provine din Tudor/ Todor/ Tudur, fiind o prescurtare a acestuia. Tot astfel cum astăzi avem Doru din Teodor. Duracu, la rândul lui, este un supranume turcesc («durak») ajuns nume de familie la români și slavii balcanici - cu înțelesul de «oprire», «popas». Un om care obosește repede și se oprește pentru a se odihni este un «durac»”, conchidea Gheorghiță Ciocioi.
Liber pe „miriște”
„Dex-ul «dă vina» pentru numele câmpului de după strângerea recoltei de grâu, orz etc. pe termenul bulgar «meriște», iar «Marele dicționar etimologic bulgar» se oprește la «mera» = măsură, cu terminația binecunoscută, ca origine a lui, care ar însemna, cumva, loc în care totul este retezat la aceeași măsură”. Interesant! „Cu toate acestea - a urmat antropologul Gheorghiță Ciocioi -, termenul de miriște este, în limba bulgară, un regionalism tot mai firav uzitat, această limbă folosind numele de «stărinște» pentru miriște, cu referire la tulpinele țepoase ale plantelor recoltate”.
Din turcă, via bulgară
Nu în ultimul rând: „Cu siguranță, cuvântul este unul turcesc, «mera», în turcește, fiind folosit cu înțelesul de «pășune de folosință comună», în unele părți ale Bulgariei cuvântul «meria» păstrând acest înțeles (astăzi arhaism, întâlnit mai mult în operele literare). Cu adăugarea terminației slave «iște», acest termen (folosit în nordul Bulgariei) a fost preluat și de români: loc de dus animalele la păscut pentru toată lumea. După recoltat”.
Considerat, pe rând, ca venind din latină (raptiōnem/rapatiōnem) și echivalat fără temei cu culesul viei/ ridichilor, «răpciune» va cunoaște numeroase alte interpretări”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Nu putem fi siguri dacă numele de «roșu» (roș/ ruș), ori slavul «răjd» (de la «ruginie») au intrat în componența numelui românesc «răpciune» (poate la început «roșpciune», ori «răjdpciune»)”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Un om care obosește repede și se oprește pentru a se odihni este un «durac»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
«Zurliu» este un cuvânt de origine persană - zūr sau zōr -, cu înțelesul de «putere, violență, forță»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„«Băcan» este un cuvânt ajuns la noi pe filieră turcă - baḳḳāl. Termenul provine din rădăcina arabă bḳl, «vânzător de legume, legumicultor, grădinar»”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog