În tradiția românească, ielele sunt considerate spirite feminine misterioase, capabile atât să vrăjească, cât și să pedepsească oamenii. Legendele despre ele s-au păstrat sute de ani și continuă să fascineze și astăzi. În credinţa populară, Rusaliile sunt spiritele morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştile cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în locurile lor de sub pământ şi încep să facă rele oamenilor.
Cine sunt ielele în folclorul românesc
Potrivit descrierilor populare, ielele apar sub forma unor tinere extrem de frumoase, cu părul lung și despletit, îmbrăcate în alb sau în voaluri transparente. În multe legende, acestea dansează în cerc, cântă și apar doar noaptea, mai ales în păduri, poieni, lângă ape sau la răscruci.
Se spune că au puteri supranaturale și că îi pot pedepsi pe cei care le văd dansând sau le tulbură locurile. Oamenii credeau că persoanele atinse de iele puteau rămâne mute, paralizate, amețite sau chiar își puteau pierde mințile. Din aceste credințe vine și expresia populară „luat din Rusalii”.
În multe regiuni ale țării, oamenii evitau să pronunțe direct numele „iele”, considerând că simpla rostire le poate atrage. Din acest motiv, ele erau numite prin expresii precum:
Frumoasele;
Dânsele;
Măiestrele;
Milostivele;
Șoimanele;
Vântoasele;
Sfintele.
Originea mitului și legătura cu alte culturi
Specialiștii în folclor consideră că mitul ielelor are rădăcini foarte vechi, posibil precreștine, și că este influențat de credințe dacice, romane și slave. Cercetătorii le compară adesea cu nimfele din mitologia greacă sau cu alte spirite feminine întâlnite în folclorul balcanic și slav.
Unele legende susțin că ielele ar fi spiritele fetelor moarte înainte de căsătorie, condamnate să rătăcească între lumea viilor și cea a morților. Alte variante spun că ele sunt zâne ale vântului sau ființe magice care trăiesc într-o lume paralelă.
Istoricul religiilor Mircea Eliade a analizat în mai multe lucrări legătura dintre miturile românești, ritualurile arhaice și personajele fantastice precum ielele și călușarii.
Dansul ielelor și locurile „arse”
În credințele populare, ielele dansează în cerc, iar locurile unde acestea au jucat rămân marcate pentru mult timp. Oamenii spuneau că iarba nu mai crește acolo sau că pământul rămâne ars și sterp.
Seducătoare, zburdalnice, tinere şi frumoase sunt asemenea Nimfelor, Naiadelor şi Dryadelor, dansează în horă iar locul pe care joacă rămâne pârjolit. Cine calcă locul însemnat de Iele înnebuneşte, cine din întâmplare le aude cântecul rămâne mut iar cine bea apă din izvoarele lor primeşte pedepse cumplite, pe care numai jocul căluşarilor le mai poate dezlega. Boala pricinuită de Iele e nepământeană, misterioasă şi aproape fără de leac. Ţăranii nu au vrut să-i pună un nume şi îi zic „luat de Rusalii”.
Aceste spații erau considerate periculoase, iar oamenii evitau să pășească în ele, mai ales noaptea. Se credea că cine intră în „hora ielelor” poate fi pedepsit grav.
Ielele nu au viaţă individuală, umblă întotdeauna în ceată, câte 3, 5, 7, 9 sau 12, sporind pericolul unei posibile întâlniri.
Cum se protejau românii de iele
Folclorul românesc este plin de ritualuri și superstiții menite să îi protejeze pe oameni de influența ielelor. Cele mai cunoscute metode erau:
- purtarea pelinului;
- usturoiul pus la ferestre și porți;
- busuiocul sfințit;
- descântecele;
- evitarea locurilor pustii pe timp de noapte.
În anumite regiuni, oamenii făceau semnul crucii cu limba în cerul gurii pentru a se apăra de spiritele rele. Totodată, se credea că dansul călușarilor are puterea de a vindeca persoanele „luate din Rusalii”.
Descântec de IELE
„Apuca N.
Pe cale,
Pe cărare,
Se-ntâlnia cu nouă fete mari în cale,
Nouă flăcăi,
Nouă şoimani,
Nouă fete mari,
Nouă şoimane.
Şoimanii
Cu steagurili ridicate
Şi steagurili în capul lui N.
Le-a azvârlit,
În orbituri
L-a orbit,
În muţituri
L-a muţit,
În surzituri
L-a surzit,
În zgârcituri
L-a zgârcit,
În ameţituri
L-a ameţit,
În băşici
L-a băşicat,
În uscături
L-a uscat,
În umflături
L-a umflat,
Şi trupul i-a cletinat,
În zeprituri
L-a zeprit
Şi trupul i-a schilodit.
Şi şoimanile
Cu suliţile
L-a înţepat,
Cu cuţitile
L-a tăiat:
– Voi şoimanelor!
De-ţi fi din miez de miez de noapte,
De-ţi fi din răsăritul zorilor,
De-ţi fi din apus,
De-ţi fi din răsărit,
De-ţi fi din vârtej,
De-ţi fi din loc rău,
Eu nu v-am desântat
Să vă duceţi voi în alt loc spurcat;
Şi eu v-am descântat,
Că voi apă aţi băut
Şi tot pe apă aţi zburat,
Şi eu tot pe apă v-am mânat
Ca să mergeţi din vad in vad,
Să mergeţi la Ţarigrad,
Unde e locu’ curat.
C-acolo v-aşteaptă pe voi
Cu mese ’ntinse,
Cu pâinele puse,
Făclii aprinse,
Buţi de vin,
Buţi de rachiu,
Să beţi,
Să mâncaţi,
De la N. să plecaţi,
Să vă depărtaţi,
Fântâni reci să destupaţi,
Burfili să le spălaţi,
Leacul lui N. să-l daţi,
Pân câmp cu miroase
Să vă plimbaţi,
De la N. să plecaţi,
Voi ca mierea să vă îndulciţi
După toate încheieturile să ieşiţi,
Că eu m-am apucat
Şi v-am descântat,
Carnea am grămădit,
Sângili l-am limpezit,
Vinile picioarelor le-am slobozit,
Să râmâie N.
Curat,
Luminat.
Ca steaua din cer lăsat,
Ca argintul strecurat,
Că eu
Cu crucea lui Dumnezeu
v-am depărtat,
Cu gura v-am descântat,
Leacul lui N. că l-am dat,
Să rămâie N. curat,
Luminat,
Ca Maica Precista
În ceas ce l-a creştinat
Şi l-a botezat,
Cu nici o rană pe trup nu l-a lăsat!”
• Tudor Pamfile „Sărbătorile la români”
Chiar dacă astăzi sunt privite mai degrabă ca personaje fantastice, ielele rămân unele dintre cele mai fascinante și complexe figuri din mitologia românească.
Ele reprezintă combinația perfectă dintre frumusețe, magie, seducție și pericol, păstrând vie legătura dintre credințele străvechi ale satului românesc și imaginarul colectiv care continuă să fascineze generații întregi.