Paradoxal însă, sintagma aparține unui economist liberal german: Alfred Müller-Armack. Acesta împreună cu economiștii germani Walter Eucken, Wilhelm Röpke, dar și cu Erhard au încercat să o implementeze fără a intra în contradicție cu economia liberului schimb capitalist. Cu alte cuvinte, nu au dorit niciun moment să genereze confuzie de mărci: social = socialist.
Eucken o definea prin proprietate privată, concurență, libertatea de încheia contracte, stabilitatea monedei, consecvență în politicile economice. Statul avea doar rolul să se opună monopolurilor.
Politologul și economistul german Dieter Grosser aprecia că: „Statul se limitează la definirea cadrului general de activitate, asigură o ordine de drept adecvată economiei de piață și se îngrijește ca piețele să fie deschise și să existe concurență. Banca centrală independentă are sarcina de a veghea asupra valorii monedei naționale. Statul nu intervine în economie și lasă reglarea proceselor economice pe seama pieței”.
Inițial, economia socială de piață putea fi redusă la două principii. Acela că politica globală de creare a condițiilor instituționale și monetare necesare manifestării inițiativei private și a pieței libere primează asupra intervenției specifice a statului. Și că dezvoltarea primează asupra redistribuirii.
Erhard subliniază că o economie de piață este cu atât mai „socială” cu cât e mai liberă și atrage atenția că „libertatea economică nu este compatibilă cu un sistem de protecție generalizat și obligatoriu. Iată de ce este absolut necesar ca acordarea de ajutor să nu fie decât unul dintre principiile din sfera protecției sociale și să primeze răspunderea individuală și grija pentru propria persoană”.
Din păcate, economia socială de piață din zilele noastre nu mai respectă dorințele lui Erhardt, după cum s-a întâmplat și în cazul lui Keynes. Acesta din urmă a spus că statul trebuie să intervină strict anticiclic. Nu a fost un partizan al deficitelor bugetare, fiindcă era conștient de pericolul inflației. Dar discipolii săi i-au deturnat învățătura și au transformat intervenția fiscală a statului în economie, cu pretenții de stimulare, din măsură excepțională, recomandată în situații speciale, în politică permanentă a guvernelor. Deficitele bugetare au devenit tolerabile și în anii de creștere economică, mai întâi în limita unui prag arbitrar - de 3% din PIB - apoi „după nevoi”.