„La recomandarea lui Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri aristocrata Elena Văcărescu a urmat cursuri de istorie, literatură, filosofie și estetică la Sorbona. În 1886 îi apare primul volum de versuri, Chants d’Aurore, urmat de o culegere de adaptări folclorice (Le Rhapsode de la Dàmbovița, 1892). Chemată în România, face parte, ca domnișoară de onoare, din suita Reginei Elisabeta, care aflase de ea de la mareșalul Curții Regale, unchiul Elenei. Intervine însă, în 1891, amorul cu Prințul Ferdinand. Beneficiind inițial de acceptul suveranilor, logodna va fi ruptă, la presiunea Consiliului de Coroană, iar firavul prinț regent se va căsători cu Mary de Edinburgh. Însuși Carol I va interveni pentru îndepărtarea Elenei, deși legile țării interziceau expulzarea”, evidenția criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei biografii închinate celei cunoscute în Franța drept Hélène Vacaresco.
Nopțile Orientului
Facem loc, în continuare, portretului prins între verbe iuți: „Familiară a elitelor franceze (și nu numai: în 1893 îl cunoaște, la Vallombrosa, pe Nietzsche, bolnav), nu prea arătoasa, dar puternica, inteligenta și inimoasa femeie se exilează și devine cea mai importantă ambasadoare a culturii române în Franța”. Amănunțit? „O parte a cărților ei promovează tradițiile populare din România. E cazul celor câtorva volume de versuri neoromantice, al basmelor în proză ritmată din «Nuits d’Orient: folklore roumain» (1907), al dramelor țărănești în română «Stana» și «Pe urma dragostei» sau al romanului «Le Sortilège» (1911). Ele rămân, totuși, mediocre, dincolo de succesul internațional de stimă”, aprecia profesorul Paul Cernat.
În plasa pasiunii pentru Ferdinand
„Ceva mai închegat - sesiza istoricul literar - e doar romanul-epistolar «Amor vincit» (1908). În 1927 îi va apărea la Câmpulung Muscel, în colaborare cu verișoara ei Anne de Noailles, placheta de versuri «Miresme de departe», iar pasiunea pentru Ferdinand și relațiile la vârful familiilor monarhice vor fi evocate în volumele «Kings and Queens I Have Known» (1904), «Pe urma dragostei» (1905) și «The Queen’s Friend» (1907)”. În 1912 Elena Văcărescu/ Hélène Vacaresco fondează, împreună cu Nicolae Iorga, Cercul Analelor din București - instituție a Conferințelor franco-române, iar în timpul Primului Război Mondial va desfășura la Paris o activitate diplomatică asiduă în favoarea României”.
Delegată la Conferința de Pace de la Paris
Mai departe: „Elena continuă să țină legătura cu Ferdinand, pe al cărui «simț al datoriei» conta în relațiile internaționale. La începutul lui 1919, e desemnată de rege în delegația pentru Conferința de Pace de la Paris. În această calitate participă la lucrările congresului de la Londra, pledând pentru interesele noului stat român. Un an mai târziu reprezintă, ca secretar general, delegația României la Societatea Națiunilor, cu care va colabora până în 1936, când Nicolae Titulescu e înlăturat de la ministerul Român al Afacerilor Străine”.
Inițiatoare a Premiului Femina pentru roman
Apoi: „Timp de două decenii ține, în zeci de țări, conferințe pe cele mai diverse teme, cu o detentă intelectuală apreciabilă. Unele i-au fost publicate în volum: Projections Colorées (1928). În 1922 e numită în Comitetul de Cooperare Intelectuală de pe lângă Societatea Națiunilor de la Geneva. Face parte chiar din conducerea Comitetului, alături de Paul Valery, împreună cu care fondase, în 1924, Institutul Internațional de Cooperare Intelectuală. Tot în 1924, Elena Văcărescu devine președintă de onoare a Academiei Feminine de Litere din Paris și inițiatoare a Premiului Femina pentru roman”. Impresionant, nu?
Mână întinsă pentru Brâncuși, George Enescu...
Și nu-i nici pe departe totul! „E invitată de universități din Europa, Africa și America Latină și dă interviuri despre România pe întreg mapamondul. Numărul publicațiilor din străinătate la care a colaborat e impresionant, ca și cel al personalităților internaționale de care a fost apropiată – mai remarca Paul Cernat. Camil Petrescu o va numi «ambasadoarea sufletului românesc», iar Romulus Dianu – «bunica Societății Națiunilor». Inclusiv ca președintă a Societății Scriitorilor Români din Paris, Elena a sprijinit diaspora literară românească – B. Fondane, Ilarie Voronca, C. Brâncuși, G. Enescu sunt printre beneficiari. Prin intermediul colaboratoarei sale Sarina Cassvan a publicat în Franța numeroși scriitori români. A tradus din Alecsandri, Eminescu, Goga, Adrian Maniu, Ion Minulescu, Topârceanu, Lucian Blaga, Ion Vinea, a alcătuit și prefațat antologii de poezie românească”.
Două femei în rândul nemuritorilor
Și recunoașterea (într-o lume a bărbaților): „În 1925 Elena Văcărescu e primită, la propunerea lui Iorga, alături de Anne de Noailles, ca membră de onoare a Academiei Române, devenind prima femeie-academician din istoria autohtonă. În 1927, anul morții lui Ferdinand, inițiază alături de fratele lui Ion Pillat Biblioteca Universală pentru Sprijinirea Traducerilor și primește din partea lui Aristide Briand Ordinul Legiunii de Onoare cu gradul de cavaler. În 1930 devine membră a Comitetului Internațional pentru Difuzarea Artelor prin Cinematograf; în 1934 înființează, sub înaltul patronaj al Președintelui Franței și al Ministrului de Externe al României, «La Maison de Roumanie a Paris»”.
Refugiu la sat
În completare: „Ocuparea Franței (1940) duce la replierea Elenei într-un nou exil: după căderea Parisului, se refugiază într-un sat din Auvergne (zona liberă a țării), apoi la Cannes (unde murise colaboratorul ei Nicolae Titulescu), scrie cartea «Vie d’Ienachita Vacarescu» rămasă în manuscris și începe să-și redacteze memoriile. Din ele au apărut câteva părți în volumul «Mémorial sur le mode mineur» (1946) și, postum, în «Din amintirile Elencuței Văcărescu». Activă, în ciuda vârstei, Elenea Văcărescu fondează în 1943, la Centrul Universitar din Nisa, catedra «Mihai Eminescu», împreună cu Eugen Ionescu (atașat al Legației Române la Vichy) și Alain Guillermou (viitor șef al Catedrei de Română la Sorbona)”.
Crater pe Venus
Printre ultimele comentarii asumate de Paul Cernat: „Întoarsă la Paris după 1944, e numită consilier cultural pe lângă Legația României din Paris și delegată la viitorul UNESCO. Ultimele luni de viață îi stau sub semnul apoteozei, sărbătorită ca ambasadoare a culturii române timp de cinci decenii. Rămășițele îi vor fi repatriate în 1959. A lăsat prin testament Academiei Române domeniul strămoșilor de la Târgoviște. Celălalt testament, al lui Ienăchiță, l-a onorat cu brio. Un crater de pe Venus îi poartă azi numele, ca și - după 1989 - Șoseaua Nordului din București”.
S-a logodit în secret cu prințul României
În 1888, la 24 de ani, Elena Văcărescu părăsea capitala Franței pentru a onora invitația reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) care îi pregătise un loc în propria suită ca domnișoară de onoare (la recomandarea unchiului-mareșal Theodor Văcărescu). Faimoasă deja în lumea literelor franceze (publicase volumul de versuri „Chants d’Aurore” cu doi ani înainte), Carmen Sylva o va ajuta să devină cunoscută și în landurile germane, traducându-i culegerea folclorică „Le Rhapsode de la Dàmbovița” în limba lui Goethe. Prietenă intimă a reginei-scriitoare, Elena îl va cunoaște la palat pe prințul Ferdinand, moștenitorul coroanei României. Îi va lega o dragoste fulgerătoare și intensă. Cei doi amorezi, încurajați și de atitudinea reginei Elisabeta, se vor logodi în secret, jurându-și iubire veșnică.
Gânduri princiare de sinucidere
Cum contractul asumat de Carol I cu Principatele Române stipula clar că moștenitorul tronului trebuie să ia de soție doar o nobilă din stirpe străină, primul rege al României punea capăt brutal relației lui Ferdinand cu Elena Văcărescu. Vlăstarul princiar era expediat pe tărâm teuton, izolat la castelul din Sigmaringen, Elena era trimisă în exil, iar regina Elisabeta însăși, drept pedeapsă, era sancționată cu expulzarea temporară din țară, la reședința familiei sale din Neuwied. Copleșit de frustrări și neputință, Ferdinand și-a amenințat unchiul că se va sinucide dacă nu-i va permite să-și lege destinul de prințesa din neamul Văcăreștilor. În van! Carol I a rămas de neclintit. Elena avea să se stabilească la Paris (fără a se căsători vreodată), iar Ferdinand avea să fie însurat cu Maria de Edinburgh. Au continuat însă să se vadă și să-și scrie până ce moartea i-a despărțit definitiv.
„Tagi Guangi, te iubesc atât de mult...”
Unul dintre aceste răvașe, expediate de Elena lui Ferdinand imediat după dureroasa ruptură, a răzbătut peste timp: „Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum”.
Disperare atroce
Spre final, tonul devenea patetic: „Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.
76 de ani s-au împlinit pe 21 septembrie 2023 de la moartea Elenei Văcărescu; pe 3 octombrie se vor împlini 159 de ani de la nașterea acestei doamne de legendă
Familiară a elitelor franceze, nu prea arătoasa, dar puternica, inteligenta și inimoasa Elena Văcărescu se exilează și devine cea mai importantă ambasadoare a culturii române în Franța”, Paul Cernat, istoric literar
1925 a fost anul în care Elena Văcărescu a fost primită, la propunerea lui Iorga, în Academia Română
Elena Văcărescu, fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, a fost înrudită cu neamuri nobiliare precum Cantacuzino și Rosetti și descendentă, pe linie paternă, din renumita familie a Văcăreştilor
„Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Și nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ”, Elena Văcărescu, legământ (îndeplinit) luat cu prilejul logodnei cu prințul moștenitor Ferdinand, viitor rege al României