S-au scris atâtea despre Emil Cioran și probabil se vor mai scrie… Dar cine mai este acest cetățean universal (apatrid) astăzi, la 113 de ani de la nașterea lui sub Coasta Boacii a Rășinariului habsburgic? Istoricul literar Paul Cernat a încercat un răspuns: „Rolul de bad boy în care emulul lui Max Stirner și Lev Șestov a intrat, cu toate riscurile - și din care n-a mai ieșit -, ca și radicalismul cu care și-a asumat crizele identității personale (pe fundalul celor colective) fac și în prezent din acest gânditor obsesional un tip în vogă pe multe meridiane. Un rol important în resuscitarea sa academică mondială recentă l-a avut, cred, Peter Sloterdijk, pe filiera nihilismului cinic”.
Profesorul metec
Odată încălzit fierul poveștii, să-l batem bine: „Numărul legendelor și anecdotelor pitorești despre Cioran, care au contribuit la succesul mitologiei sale, e prodigios. Marea lui artă a fost, probabil, aceea de a intra în pielea unui personaj negativ contradictoriu și versatil, un maestru al blasfemiei pe care nu te poți supăra oricâte orori ar spune/scrie. Doza de cabotinism, eleganță și umor l-a făcut de-a dreptul simpatic. Profetul metec de la mansarda din Quartier Latin a știut, de fapt, să investească într-o civilizație europeană consumată energia «barbarului» de la periferie”.
Echivalent (anti)filosofic pe linia Tarantino-Oliver Stone
Mai departe: „Ce poate fi mai excitant, pentru un public occidental dezabuzat, decât punerea apocaliptică în scenă a crizei Occidentului, printr-un echivalent (anti)filosofic al lui Quentin Tarantino și Oliver Stone? Inclusiv derivele fasciste din tinerețe (după ce începuse ca paneuropean pacifist...) pot fi înțelese prin nevoia disperată de a străluci, cu orice preț, pe firmamentul unei mari culturi. Ceea ce i-a și reușit, după catastrofa «schimbării la față a României», prin schimbarea pariziană la față a propriei identități”.
În centru, exploatând periferiile
Echilibrat și concis: „Ce nu mi-a plăcut niciodată la Cioran, aniversatul zilei, a fost tinerețea - cu stilul ei literar și politic, ambele patetice, cu tot. Ce mi-a plăcut totdeauna la el - arta de a intra, mai ales la Paris, în pielea gânditorului negativ absolut, cu o doză inclusă de umor cinic, pe care, orice ar zice, nu te poți supăra cu adevărat, pentru că nu-l poți lua până la capăt în serios, și pentru că te provoacă, subtil, să gândești în răspăr cu orice. Dar și capacitatea sa de a fi în centru, exploatând la maximum avantajele marginii”.
Cioran, fețe-fețe
Gânditor de export la vârf al negativului autohton, Emil Cioran (se) dezvăluia într-o scrisoare pariziană către părinți din 22 iulie 1941:
„Dragii mei,
Știam de la început că n-o să fiți de acord cu mine în chestiunea rămânerii în Franța. Eu vă înțeleg scrupulele și neliniștile, în parte le-am încercat și eu, acum, însă, din ce în ce mai puțin. Toți prietenii cari au venit din țară m-au sfătuit să mai rămân. Afară de aceasta, e ultimul an de streinătate; întors în țară, nu voi mai avea nici o posibilitate de a trece granița. Cine-mi va mai da bursă?
Să nu credeți că, voiajând atâta, eu nu fac nimic. În realitate, studiez; o carte poate fi citită mai bine pe un vârf de munte decît într-un hotel parizian. Doctoratul îl voi da fie aici, fie la București - de asta, nu aveți nici o grije. Niciodată n-am înțeles de ce suferiți de teama că nu voi face mare lucru în viață. Un singur lucru e adevărat: formația mea spirituală nu mai e compatibilă cu viața oficială în genere. Asta nu înseamnă însă că eu nu voi ști să-mi scot căciula. În Franța, mai mult decât aiurea, învață să fii abil...
Vă sărut cu drag pe toți,
Miluț”
Întâlnirea „nebună” de la Grand Hotel din Lecce
Întru completarea acestui portret-altfel, vă propun un fragment savuros din jurnalul eseistului austriac Wolfgang Kraus despre prietenul său Cioran: „16.12.1985, Paris. Aseară, Cioran, care nu s-a schimbat, ci devine doar ceva mai liniştit, mai limpede, mai bun, mai drăguţ. N-are vârstă şi e foarte familiar în tot felul său de a fi. A terminat două cărţi (eseuri, aforisme). A fost o săptămână în Grecia (Atena groaznică, a vorbit acolo la Institutul Francez, de două ori câte două ore, una dintre conferinţe a fost înregistrată şi publicată la Paris, spre stupefacţia lui!). Atena groaznică, dar Corfu (unde s-a dus numai de dragul lui Sissy), minunat. Apoi, prin Brindisi, 14 zile la întoarcere. La Lecce (Grand Hotel, un hotel bun) se întâlneşte în foaier cu un străin cu care intră în vorbă, în italiană. Un austriac, vorbesc nemţeşte. El afirmă ceva general despre viaţă, primind următorul răspuns: «Vorbiţi ca Emil Cioran». El: «Păi, chiar sunt Cioran». Celălalt: «Imposibil, sunteţi nebun». Cioran: «Ceva similar am scris chiar şi în Demiurgul cel rău»”.
Amintiri din copilărie și tinerețe: tocilarul filosof
„La Răşinari, Emil Cioran şi fratele lui, Aurel, aveau voie să zburde. Protopopul (n.r. - tatăl celor doi băieţi) îi lăsa să se joace cu toţi copiii ţăranilor. Se mai ruga să-i ia câte unul cu căruţa. A fost un rai pentru ei acest Răşinari”, își amintea Eleonora Cioran, soţia lui Aurel Cioran, fratele scriitorului. Filosoful a desluşit primele taine ale învăţăturii la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga. Banca sa ocupă astăzi un loc de onoare în şcoală, iar un catalog păstrat aici în original vorbeşte despre parcursul şcolar al elevului Emil Cioran.
„Scârțâia” la germană
De la Rășinari, Emil Cioran a plecat mai departe la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, una dintre școlile de elită din oraș. O foaie matricolă din perioada 1922-1923, păstrată la Arhivele Naționale din Sibiu, arată că Cioran a fost un elev silitor, cu rezultate dintre cele mai bune. Tânărul licean a obţinut calificativele „foarte bine” la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine” la germană, matematică, caligrafie, muzică şi gimnastică, fiind declarat promovat cu media generală „foarte bine”.
Disperări premiate
De la Sibiu a plecat în București, la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității București, unde a fost coleg cu Constantin Noica și i-a avut profesori pe Tudor Vianu și pe Nae Ionescu. În timpul facultății, a publicat articole în periodicele „Calendarul”, „Floarea de foc”, „Gândirea”, „Vremea” şi „Azi”. În 1934, i-a fost publicat primul volum, „Pe culmile disperării”, pentru care a primit Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români. Ulterior a publicat „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la faţă a României” (1936), „Lacrimi şi sfinţi” (1937).
Berlin-Paris
În perioada 1933-1935 a locuit la Berlin, unde a fost bursier al Fundaţiei Humboldt. În anul 1937 a obținut o bursă a Institutului Francez din București și a plecat la Paris, unde a stat până în anul 1944. Cu doi ani înainte o cunoscuse, la cantina studențească unde mânca gratis, pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soţie în acte, i-a stat alături până la marea plecare. În același an a început să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, încheiată în anul 1945, când Cioran s-a stabilit definitiv în Franța, unde a trăit ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste.
Început (parizian) cu dreptul
În 1949, Emil Cioran devenea autor Gallimard, prima sa carte publicată la prestigioasa editură fiind Précise de decomposition (n.r. - Tratat de descompunere), bucurându-se de importante aprecieri din partea criticilor, între care nume mari ale culturii franceze: Claude Mauriac, André Maurois sau Maurice Nadeau. Este cartea pentru care avea să i se decerneze în 1951 Premiul „Rivarol” (Premiul Limbii Franceze), acordat anual unui autor străin care scrie în limba franceză. Este un premiu special, pentru că este singurul pe care l-a acceptat după plecarea în Franţa, iar juriul a avut o componenţă excepţională: André Gide, Gabriel Marcel, François Mauriac, André Maurois, Jean Paulhan, Jules Romains, Henri Troyat şi Jules Superville. Aşadar, are parte de recunoaştere în sferele cele mai înalte ale culturii franceze încă de la prima sa carte scrisă în „Hexagon”.
113 ani se vor fi împlinit în 8 aprilie 2024 de la nașterea lui Emil Cioran
20 iunie (1995) a fost ziua în care s-a stins din viață Emil Cioran, devastat de Alzheimer
„Marea lui artă a fost, probabil, aceea de a intra în pielea unui personaj negativ contradictoriu și versatil, un maestru al blasfemiei pe care nu te poți supăra oricâte orori ar spune/scrie”, Paul Cernat, istoric literar
„Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze”, Emil Cioran
„Nu știu alții la ce manuscrise cioraniene inedite tânjesc, dar eu mi-aș dori să fie editate cât mai curând sutele de pagini din Caiete care, din câte înțeleg, merg până pe la începutul anilor ’80. Acolo e Cioran cel mai viu și mai atașant, în postările pentru sine însuși”, Paul Cernat, istoric literar