În cartea care apare mâine cu Jurnalul, autorul recompune piesele lipsă - mai bine zis eliminate cu bună știință - despre ultimii 6 ani de viață ai poetului național. Concluziile sunt dureroase.
Jurnalul: De unde pasiunea de a-l studia pe Eminescu?
Nicolae Georgescu: Am fost îndelung timp bibliotecar la Biblioteca Academiei Române și acolo m-am ocupat, profesional, de bibliografia M. Eminescu. Acumulându-se, de-a lungul timpului, enorm de multă informație în fișele mele, informație care nu se potrivea cu ceea ce se știa îndeobște despre subiect, m-am hotărât s-o triez și să veridic punct cu punct ce a fost folosit până acum. Din partea nefolosită de biografii lui Eminescu am construit, de fapt, cartea mea, racordând cele știute la cele neștiute - și atrăgând atenția publicului cititor asupra impactului noutății.
Despre boala lui s-au scris multe. Versiunea dv. pe ce se bazează?
Mă bazez pe relatarea frizerului Dumitru Cosmănescu, unul dintre cei care mergeau des la poet în sanatoriul din strada Plantelor, care-l tundea și bărbierea și care povestește cum poetul i-a murit în brațe, lovit la cap, pe la spate, cu o cărămidă, în timp ce se plimbau împreună prin curtea spitalului cântând Deșteaptă-te române!. Acest Dumitru Cosmănescu vorbește despre lumea care-l mai vizita pe poet. Totul se verifică din relatarea lui; în plus, lumea interbelică știa bine acest lucru: că Eminescu a murit asasinat în spital. La început am fost eu însumi cutremurat: cum să se scoată din biografia lui Eminescu o mărturie de felul „A murit în brațele mele”? Apoi am încercat să-mi explic de ce - și acesta este principalul meu dialog cu publicul...
Susțineți că Eminescu a fost declarat nebun peste noapte, pentru că era un ziarist prea incomod. Cine l-a vrut eliminat?
Declararea publică a nebuniei lui Eminescu s-a făcut în vara lui 1883, într-un context politic foarte tensionat, când statul român s-a angajat în fața Marilor Puteri, a Austro-Ungariei în mod special, că va lua măsuri rapide pentru a opri manifestările publice împotriva oprimării drepturilor românilor din Ardeal. În epocă, declararea nebuniei cuiva atrăgea în mod automat excluderea sa din viața publică. Eminescu va lupta 6 ani cu acest stigmat al nebuniei, cerând să fie crezut că este sănătos, publicând poezii ca dovadă pentru autorități și public că este sănătos: n-a fost crezut, dosarul său de interdicție nu s-a închis decât odată cu moartea lui.
Opt arestări, internarea la azil. Cum arăta România în urmă cu 140 de ani? Spuneți că pierderea perspectivei de a recupera Ardealul, pentru care Eminescu lupta cu toată ființa, l-a afectat enorm. Detaliați, vă rog.
Imediat după 1883 lupta românilor din București pentru drepturile naționale ale fraților lor din Ardeal se mută chiar în Ardeal. Amintiți-vă că Ioan Slavici va întemeia Tribuna la Sibiu, amintiți-vă de celelalte ziare românești din Ardeal care acum se nasc, sau renasc, și încep marea luptă cu autoritățile, de partidele politice tot de acolo. Practic, urmează 10 ani de luptă, până la marele proces al Memorandumului. În 1883, intrând în alianța politică secretă cu Germania, Austro-Ungaria și Italia, România politică nu mai poate susține cauza Ardealului, acesta aparținând, politic, aliaților săi. Sunt paradoxuri de epocă pe care nu le mai înțelegem... fără să ne cunoaștem istoria... Eminescu este, în acești ani, persoană fizică, i se ia funcția politică și condeiul de ziarist, este discreditat chiar de confrați (unii dintre ei, cum se obișnuiește), se caută orice prilej pentru a fi incriminat...
Deține cineva adevărul absolut în privința bolii și morții lui Eminescu?
Boala lui Eminescu este rezolvată de medici astăzi: ar fi vorba de un sindrom bipolar, ar putea fi „tradusă” printr-o astenie în limbaj actual, ori altă suferință psihică, cu totul tratabilă azi; se poate vorbi și de un fel de atac de panică. Oricum, se exclude sifilisul și acesta „cade” la prima probă, aceea a autopsiei care s-a făcut public, în prezența, între alții, a primului procuror al orașului București (fiind vorba despre o crimă, prezența lui era obligatorie): creierul lui Eminescu a avut 1.453 de grame, fiind mai mare ca un creier omenesc normal (or, se știe, sifilisul consumă din celula nervoasă uneori chiar și o sută de grame).
Românii să lupte pentru țară, fără dorințe de recompense, ca Eminescu
A murit din cauza bolii, a tratamentelor greșite sau asasinat?
Asasinatul nu poate ieși din discuție, vezi mai ales prezența procuraturii la autopsie.
Ziua Culturii române abia a trecut. A fost sărbătorit Eminescu cum se cuvine?
Eminescu este totdeauna sărbătorit cum se cuvine, pentru că el aparține poporului, nu statului, nu națiunii… O spun cu durere și cu speranța/dorința de a fi contrazis, dar statul nu face mare lucru pentru poet, un institut de pildă, sau proiecte de studii sau instituirea disciplinei eminescologie cu tot ce implică ea… iar națiunea se zbate artificial în zona îndoielii; cred că azi s-ar polariza hedonist în dilema dacă Eminescu a avut sau nu COVID… Vorbesc de națiunea aparentă, desigur, nu de cea profundă, care-l are ca hrană teoretică și spirituală pe Eminescu.
Ce ar trebui să învețe românii din lupta epocală a lui Eminescu pentru Dulcea Românie, țara sa de glorii, țara sa de dor?
Să ducă în continuare această luptă ca el, fără speranțe ori dorințe de recompense, cu dorul abstracțiunilor fertilizatoare, fără întrebări, fără începere și adaos, cum ar spune un alt poet, adică din iubire și numai din iubire.
Regăsiți mai multe informații în cartea Boala și moartea lui Eminescu, de Nicolae Georgescu, care apare mâine împreună cu Jurnalul la prețul de 24,9 lei.
Sursa foto mihai-eminescu.ro