Spuneam recent că relaxarea cantitativă făcută de principalele bănci centrale ale lumii a eşuat, dar nimeni nu-şi asumă eşecul monetarismului. Banii băltesc în sistemele financiare, însă nu provoacă inflaţie, fiindcă nu trec prin economia reală, ceea ce contrazice postulatul lui Milton Friedman potrivit căruia inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar.
Acum mai bine de zece ani, pe 19 octombrie 2006, am scris în Jurnalul Naţional un articol (“Până şi inflaţia s-a furat în ţara asta”) în care precizam că inflaţia e un fenomen monetar - o masă bănească în exces - numai ca efect şi mod de calcul. Cauza e deficitul de minute lucrate de angajaţi, cel de productivitate al utilajelor ori lipsa capacităţii manageriale a antreprenorilor şi guvernanţilor. Acestea nu pot fi aduse uşor la un numitor comun şi se recurge la instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare: banii. Deci se poate pune semnul egal între inflaţie şi lipsa de eficienţă întotdeauna, nu doar uneori. Inflaţia e un fenomen monetar doar ca exprimare, nu în esenţa lui, destinat compensării pierderilor de productivitate.
Ca să conchid e simplist să pretinzi că dacă măreşti dobânzile sau reprimi cererea agregată, după cum susţine monetarismul, vei reuşi să soluţionezi chestiunea inflaţiei. La noi, de pildă, ani în şir fiscalitatea a crescut cu procente importante. Ce relevanţă poate avea jumătate de procent de dobândă de politică monetară, pe lângă cât de mare e influenţa impozitelor?
Menţionez acest lucru pentru a întreba la ce ar trebui să reacţioneze banca centrală când dinamica preţurilor de consum e negativă, iar cea din întreaga economie - reflectată de deflatorul PIB - pozitivă, ca urmare a impactului taxării?
Cei care pretind că politica monetară are rol determinant şi n-aduc vorba de fiscal sau structural, nu identifică principii şi cum trebuie să se schimbe paradigma. Probabil că ei şi-ar dori ca banca centrală să „albească” toate iniţiativele politicienilor, oricât de vicioase ar fi ele.