Cea mai înduioșătoare mărturie a ultimelor clipe petrecute de E. Lovinescu pe pământ îi aparțin, fără îndoială, propriei fiice, Monica. În vârstă de 19 ani atunci, tânăra avea să consemneze în jurnal („La apa Vavilonului I”): „Îl însoțisem pe 12 mai la clinica doctorului Lupu, unde urma să fie operat. M-am întors acasă în strada Wilson - părinții mei erau divorțați, stăteam cu mama, dar mergeam și la tata zi de zi, experiență ce nu m-a traumatizat defel, despărțirea lor petrecându-se fără scene, ca între oameni nefiresc de civilizați (...). Îmi dam seama că este grav, deși tata nu se arătase față de mine prea îngrijorat, discutase și chiar râsese cu Tudor Vianu (și el convalescent) și cu Dinu Nicodin, veniți să-l vadă în ziua aceea.”
Moartea din nisip
Apoi? „La 19 mai, un început de icter: e nevoit să renunțe la orele de lucru pe care și le oferea în fiecare după-amiază în biblioteca clinicii spre a-și încheia volumul asupra posterității maioresciene. Dar la 20 mai îl readuc acasă: nu se mai vorbește de operație. Nici el, nici doctorul Lupu nu-mi spun că dăinuie vreo primejdie. E încă obosit, dar - așa sunt lăsată să cred - convalescent. În iulie plec, deci, ca în fiecare an, la Mangalia. Acolo, pe plajă, la mijlocul lunii, aflu de moartea lui. Vine fugind spre cortul nostru pictorul Lucian Grigorescu și ne aduce vestea, auzită dimineața la radio.”
Slujba unui răspopit
Pe aceleași unde: „Plecăm imediat: mama mă transportă ca pe un obiect. Sunt surdo-mută, nu scot niciun cuvânt, cu lumea din afară nu mai am contact. Fiindcă nu înțeleg. Nu vreau să înțeleg. Zumzăie cuvintele în jurul meu: cancer, ciroză, parcă sunt pronunțate într-o limbă străină. Întrerup Jurnalul, nu mai știu să țin un creion în mână. Șocul e atât de puternic încât mi se schimbă și grafia: scrisul meu începe să semene cu al tatei. Mă străduiesc să văd în asta un semn de dincolo, deși împărtășesc cu părintele meu același gust de cenușă, aceeași certitudine a neantului. (...) Totul mi-a rămas întipărit în minte. Slujba scurtă (o ceruse tata prin testament, deși agnostic, pentru ca botezul să-și aibă pereche în rânduiala lumii), spusă de un răspopit - pe atunci, nu știu dacă și azi, Biserica ortodoxă nu tolera prezența preoților la incinerări.”
Alunecarea în cuptor
Ultimele imagini: „Și, mai ales, imaginea sicriului deschis, parcă privindu-mă încă, pentru ca înceata coborâre spre subsolul cuptorului și arderii să devină și mai intolerabilă. Cu ea am rămas luni de zile în ochi. Crematoriul era atât de ticsit încât nu-mi revin toate figurile, îl văd mai ales pe Minulescu plângând zgomotos, dau de el la ieșire. Sunt cu mama care continuă să susțină o ființă inertă, dar atentă să nu se dea în spectacol. (Când i-am scris de la Paris că ne vom căsători, Virgil și cu mine, mama mi-a răspuns - nu fără emoție - că reportajul lui Virgil despre incinerarea tatei, apărut în Timpul, scăpase mototolit prin nu știu ce colț de sertar nevizitat la percheziția Securității de după plecarea mea. Nu știu dacă-mi va fi dat să-l citesc vreodată, dar mamei îi plăcuse.”
Răvaș pentru criticul îngenuncheat de boală
Cu o lună și jumătate înainte de moarte (într-o zi de mai, fără îndoială), zărindu-l plimbându-se - mai mult târându-se - foarte slăbit, prin Cișmigiu, Tudor Arghezi - cu care criticul modernist avusese relații mai degrabă reci, distante - nu și-a putut reprima emoția. Proaspăt sculat după o boală cu alarmă falsă, i-a scris o scrisoare antologică, din care spicuim: „Ai ascultat mii de manuscrise citite chiar de autori; nu cunosc mai mare calamitate. Ai acceptat în casa dumitale toata fauna literară, de oriunde venea și ai domesticit-o cu aplicație de îmblânzitor, fără sa tragi un singur glonț de revolver. Și toți care au trecut prin cenaclu, chemat cu numele de «Sburătorul», au rămas pe toată viața cu o legănare delicată în ființa lor secretă și cu o mireasmă, pe care nu au putut-o găsi nicăieri aiurea, cu o stare sufletească inefabilă, cu o duhovnicie.”
Lângă leagănele copiilor
Arghezi mai rememora: „Eu nu l-am cunoscut, Coco, pe Eugen Lovinescu acolo. Am dat întâi de numele lui la Paris, pe urmă în cărțile lui. Întâia oară mi se pare că l-am salutat eu. Nu cred că am vorbit amândoi de șase ori, însă de vorbă n-am stat niciodată; o sfială m-a ținut departe de toți contimporanii mei: teama de a nu-i cunoaște mai mult decât trebuiește. Trăim paralel și murim fără să ne fi întâlnit. Cunoștința adevărată am făcut-o la leagănele copiilor noștri, acum 16 ani, între florile din Cișmigiu, ca niste tați, nu ca niscaiva scriitori. Copiii erau mai vii și mai omenești decât literatura.” În completare: „Mi-aduc aminte de surâsul lui de atunci. Să-l luăm din amintire, Coco, și să ne apropiem cu el de bolnav. Să-i mângâiem fruntea cu floarea ei de atunci, să se facă sănătos. Lui nu-i trebuie un medic, nu-i trebuie un admirator, îi trebuie un frate.”
„Scrisoare-mulțumesc” pentru autorul „Florilor de mucigai”
Răspunsul, la fel de emoționat, al lui E. Lovinescu a fost pe măsură:
„Iubite Domnule Arghezi,
Boala mea te-a înduioșat, mărturisești; scoasă din sensibilitate și din similitudinea unei situații prin care ai trecut nu demult, scrisoarea dumitale m-a făcut să plâng. Negurile de după porțile de aramă ale vieții ne impresionează diferit; privești cu îngrijorare, cu neliniște, la tot ce se petrece dincolo; ți-e teamă uneori că nu se petrece nimic. (...) Pe lângă suferință, boala mi-a adus o învățătură și o mare rușine de mine însumi. M-am născut cu o sumbră viziune a omenirii, viziune de mizantrop. N-am clădit pe afecție și pe prietenie (...). Sutele de tineri și de persoane mature care au trecut și trec încă prin fața mea nu le-am privit printr-o latură afectivă, umană; nu le-am privit decât prin latura lor intelectuală, pe măsura talentului lor real sau închipuit.”
Viu sub ruine
Tot aici: „Boala mi-a deschis o lume nouă necunoscută și m-a smuls din viziunea sumbră a sentimentelor omenești. Uluit, mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atâta interes, dragoste, devotament, din partea atâtor persoane, mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decât… răbdare și cifre de evaluări, încât întreg universul meu moral s-a zguduit din temelii. (…) Criticul din mine rămâne totuși încă viu și sub ruine: nu mă mulțumesc numai cu sensibilitatea ei vibrantă, ci țin să-ți exprim și admiratia mea literară, indiferent de obiectul ei…”.
Încondeiat de Ion Vinea, Camil Petrescu și G. Călinescu
Nu toți scriitorii l-au stimat pe E. Lovinescu, dimpotrivă. Ion Vinea, de pildă, nota într-un text ascuțit și tăios ca un brici: „Mă întreb de ce se poate apuca un tânăr, burghez de tânăr, gras de tânăr și probabil moale, încât atingerea carnațiunii lui sapă degetului o groapă uleioasă. Domnul are ceva avere, șuvițe de sare prin păr și fălci preistorice... Abdomenul-armă crește, îi face loc în spațiu, omul nostru strălucește mulțumit, ca un pateu opulent, glorios în farfurie, aureolat de arșița cuptorului... Eugen mai are și o privire sumbră, de cartă poștală Napoleon I pe stâncile de la S-ta Elena, sau de Cezar îndârjit... Funcționam la un ziar teatral când el intra pe ușă, paralelipipedic, gras, secătuind cu batista pe față cataracte de osânză lichefiată.”
„Cap mare de copil de săpun unsuros”
Camil Petrescu, la rândul lui, îi găsea lui E. Lovinescu numai cusururi. Fizice, mai ales. Iată ce reținea autorul piesei „Jocul ielelor” în câteva rânduri adunate sub titlul „Eugen Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile”: „Amfitrionul voluminos, aproape descheiat la vestă, cu capul mare de copil de săpun unsuros și cărunt, ascultă lămuriri despre frumusețile poeziei lui Mallarme... E naiv de serios, gura arcuită ca de prunc e proiectată de la comisura buzelor spre bărbie, în jos, prin două fire de salivă, gulerul și umerii hainei sunt cu ochiuri de pete de grăsime și mătreață.” Deloc cavaler, filosoful Camil, nu?
Noblețe animală
Cel mai pitoresc portret (fizic) l-a izbutit însă G. Călinescu (în textul numit „Eugen Lovinescu): „Omul era într-adevăr frumos, plin de noblețe animală. Închipuiți-vă un atlet enorm, cu liniile încă rotunjite, morbide, cu mască gigantică, efeminată și suavă, cu ochi fără scântei, indiferenți și enigmatici ca ai unui bou Apis, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr-o marmură moale. Genunchii săi uriași, ca aceia ai lui Moise pe care Michelangelo, i-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa; laba tare a piciorului ca aceea antică de pe una din ulițele Romei, plesnea gheata și cărnurile sale suceau veștmintele.”
Nu priviți de aproape!
Apoi: „Era gigantic și aveai impresia că punând urechea pe toracele său monstruos ai fi auzit un motor imens, o orgă cu căderi de apă. Venustatea corporală a omului nu trebuie, ca și monumentele, privită de aproape. Omul se îmbrăca neglijent, sumbru; perii feței sale erau adesea nerași. Dar ținuta generală, albinozitatea înghițeau amănuntele și conservau eleganța masivului. La masă mânca și bea repede, vorbind printre înghițituri, fără să aibă totuși aerul lăcomiei într-atât gura sa de ciclop părea de încăpătoare pentru oasele unui pui.”
81 de ani se vor împlini anul acesta, în 15 iulie, de la moartea criticului literar E. Lovinescu
„Boala mi-a deschis o lume nouă necunoscută și m-a smuls din viziunea sumbră a sentimentelor omenești.”, E. Lovinescu
„Omul era într-adevăr frumos, plin de noblețe animală. Închipuiți-vă un atlet enorm, cu liniile încă rotunjite, morbide, cu mască gigantică, efeminată și suavă, cu ochi fără scântei, indiferenți și enigmatici ca ai unui bou Apis.”, G. Călinescu despre E. Lovinescu
„Împărtășesc cu părintele meu același gust de cenușă, aceeași certitudine a neantului.”, Monica Lovinescu
„Ai acceptat în casa dumitale toata fauna literară, de oriunde venea și ai domesticit-o cu aplicație de îmblânzitor, fără sa tragi un singur glonț de revolver.”, Tudor Arghezi, într-o scrisoare adresată lui E. Lovinescu