După decenii de relativă pace și stabilitate, perspectiva ca granițele europene să fie redesenate prin forță și ca statele suverane să fie șterse de pe hartă a devenit brusc palpabilă. Având în vedere că Rusia a ales agresiunea în locul colaborării pașnice, este din ce în ce mai evident că ucrainenii luptă pentru libertatea Europei, precum și pentru libertatea lor.
Istoria are o modalitate de a corecta neînțelegerile și iluziile. După căderea Zidului Berlinului în 1989, care anunța sfârșitul Războiului Rece, un nou sentiment de optimism animase Europa. Poarta Brandenburg s-a redeschis, Armata Roșie s-a retras din țările Pactului de la Varșovia, iar Uniunea Sovietică s-a dezintegrat. „Sfârșitul istoriei” era aproape, iar viziunea utopică a lui Immanuel Kant despre „pacea perpetuă” părea la îndemână.
Europenii - în special germanii, susținuți de euforia post-reunificare - s-au agățat de această iluzie până de curând. Din păcate, lucrurile au ieșit altfel. În loc să obțină pacea perpetuă, prăbușirea ordinii bipolare a Războiului Rece a dat naștere unei lumi multipolare, dominate de diferite puteri continentale și subcontinentale și marcată de rivalitatea crescândă dintre cele două superputeri ale secolului XXI: Statele Unite și China.
De când a venit la putere în 1999, Putin a căutat să inverseze rezultatul Războiului Rece și să restabilească Rusiei statutul de superputere, în primul rând prin mijloace militare. În acest scop, Rusia lui Putin a întors spatele consensului european post-1989 și a încercat să revină la normele unei epoci trecute.
Realinierea geopolitică din ultimele două decenii a coincis cu revoluția digitală. În timp ce SUA și China sunt vârful de lance al schimbărilor tehnologice radicale, Europa rămâne cu mult în urmă. Având în vedere vulnerabilitățile sale geopolitice, economice și de securitate, perspectivele pentru Europa păreau deja sumbre înainte de a se confrunta cu amenințarea reînnoită a războiului pe teritoriul său.
Ținând cont de amenințarea reprezentată de ambițiile expansioniste ale Rusiei, țările europene trebuie să lucreze pentru o mai mare unitate politică și militară. Cu toate acestea, în ciuda lecțiilor celor două războaie mondiale și ale unui război rece de zeci de ani, adevărata unificare europeană și suveranitatea comună rămân evazive, din cauza diversității lingvistice și culturale a continentului. Pe măsură ce agresiunea militară a lui Putin continuă în Ucraina, atracția identității naționale în Europa depășește în mod evident teama de amenințări externe, fie din partea Rusiei, fie din cauza izolaționismului reînnoit al SUA și a rivalității sporite cu China, în cazul în care Donald Trump s-ar întoarce la Casa Albă după alegerile prezidențiale de anul viitor.
Până când nu va realiza o adevărată unificare, Europa nu își va putea recâștiga statutul de mare putere în lumea multipolară a secolului XXI. Într-un peisaj global dominat de superputeri, Europa riscă să rămână dependentă de alianța sa cu SUA, poziționându-se mai degrabă ca un partener junior subordonat decât ca o entitate cu adevărat suverană.
Dar întrebarea rămâne: are Europa încă încrederea necesară pentru a juca un rol proeminent pe scena globală? Pentru a se ridica la înălțime, țările europene trebuie să depășească obstacole semnificative și să-și consolideze capacitățile politice și militare. Războiul lui Putin din Ucraina marchează un moment decisiv pentru ordinea globală în continuă schimbare a acestui secol și pentru poziția Europei în cadrul acesteia.
Date fiind riscurile prezentate de o altă președinție a lui Trump și schimbarea focalizării geopolitice a Americii către Pacific, factorii de decizie europeni trebuie să ia măsuri pentru a asigura supraviețuirea Europei, chiar dacă SUA nu mai sunt capabile sau dispuse să servească drept scut al continentului. Altfel, europenii s-ar putea trezi trăind perpetuu sub amenințarea agresiunii ruse, ploconindu-se la fiecare capriciu al Kremlinului.
Pentru a atenua acest risc, obiectivul principal al Europei ar trebui să fie cel de a-și consolida capacitățile militare de descurajare pe uscat, pe mare și în aer. Având în vedere experiența Ucrainei, această sarcină trebuie să aibă prioritate față de consolidarea finanțelor publice sau introducerea de noi programe sociale. Măsurile interne, oricât de dorite ar fi, ar trebui să aștepte.
Securitatea este doar una dintre cele trei provocări structurale monumentale cu care se confruntă Europa în prezent. Pe lângă reapariția tensiunilor geopolitice și revenirea războiului pe continent, Europa trebuie să se adapteze la trecerea accelerată către inteligența artificială și tranziția către energie curată. Abordarea acestor provocări necesită măsuri îndrăznețe, transformatoare, care ar remodela în mod fundamental lumea noastră.
Europa, cu eterogenitatea sa internă, a fost adesea nedorită sau incapabilă să se angajeze în politica de putere. Dar acest moment oferă o oportunitate neașteptată și de neegalat de a juca un rol global influent. Particularismul național este un lux pe care Europa nu și-l mai poate permite.
Autorul:
Joschka Fischer, ministrul de externe al Germaniei și vicecancelar din 1998 până în 2005
Traducere, adaptare, editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro
Copyright: Project Syndicate, 2023.