„Beneficiar al unei înalte educații eline la Academia Domnească, Constantin (Dinicu) Golescu urcă până la treapta de mare logofăt. Prima călătorie în afara țărilor române ar fi făcut-o înainte de 1815 în Franța, ca observator într-o misiune pe lângă Napoleon I. După zavera lui Tudor Vladimirescu, când se refugiază la Brașov, alături de alți boieri, are deja o agendă reformatoare. Se apropie de monarhia țaristă și întreprinde, în 1823, o călătorie politică la Moscova. Un rezultat al acestor relații pro-ruse și anti-turce în descendența Milescu-Cantemir - Dinicu a fost și un apropiat al generalului Pavel Kiseleff în perioada Regulamentelor Organice - pare a fi lucrarea «O Adunare despre tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăție a Rusiii și Nalta Poartă» (1826), specifica Paul Cernat, critic și istoric literar, în deschiderea unei minibiografii închinate familiei Goleștilor.
O școală cu două cursuri: „ghimnazicesc” și „filosoficesc”
Facem loc comentariilor avizate ale profesorului Cernat: „Kiseleff i-a înlesnit publicarea, la Leipzig, a primei reviste în limba română («Fama Lipshi pentru Dația», 1827) și, doi ani mai târziu, a primei reviste românești, Curierul românesc, editată împreună cu tânărul Ion Heliade Rădulescu, care-i va scrie și panegiricul la moartea survenită, de holeră, pe 5 octombrie 1830, la București. Împreună cu Heliade înființează, în 1827, Societatea Literară (o, în termeni actuali, fundație de sprijin al teatrului, tipăriturilor și învățământului). Reformator luminat, Dinicu Golescu înființează pe moșia proprie o școală-internat cu două cursuri («ghimnazicesc» și «filosoficesc») la care au predat, între alții, Aaron Florian și Heliade”. În continuare: „Școala era deschisă elevilor din toate păturile sociale (inclusiv robi țigani) - nu și fetelor, deși Dinicu s-a gândit să înființeze și o școală de fete, înainte de moartea sa prematură. Învățăceilor le era destinat și tratatul de etică «Adunare de pilde bisericești și filosoficești, de întîmplări vrednice de mirare, de bune gîndiri și bune neravuri, de fapte istoricești și anecdote» (1826)”.
Fiul care l-a debarcat pe Cuza Vodă
Mai departe, pe urmele semnalate de Paul Cernat: „Francmason inițiat în Elveția, dar cu obediențe autohtone, Dinicu a rămas în istoria literaturii și culturii autohtone nu prin călătoriile mai vechi din Franța și Rusia, ci ca un «descoperitor al Occidentului» prin intermediul celor trei aventuri ale sale (1824, 1825, 1826) în Europa Centrală. În călătoriile sale care au ajuns până în Germania, Elveția și Italia de Nord, Dinicu Golescu a mers pentru a-și plasa la studii cei patru băieți, Radu, Ștefan, Nicolae, Alexandru Albu - liberali militanți și viitori protagoniști de prim-plan, alături de vărul lor Alexandru Arăpilă, ai revoluției pașoptiste (Nicolae va fi membru al Locotenenței care l-a debarcat pe Alexandru-Ioan Cuza și premier în două rânduri)”.
Două domnișoare bătrâne la Câmpulung-Muscel
Mai mult: „Dinicu a extras pedagogic din Occident, prin intermediul însemnărilor unui om cu mentalitate clasico-pragmatică, sfaturi emancipatoare («cuvîntări deosebite») abil livrate diplomatic celor din țară, într-o narațiune mai subtil elaborată decât s-a crezut și care va fi asimilată public mult după scrierea ei. Memorialul dă, de fapt, semnalul marii cotituri geopolitice moderne din istoria autohtonă”. Ultimele tușe (legate de Dinicu): „Alexandru Davila a fost nepotul său pe linie maternă. Două urmașe mai recente, bătrânele domnișoare Golescu, trăiau încă la începutul anilor 2000, în Câmpulung-Muscel”.
Iordache Golescu, primul tălmăcitor în română al „Iliadei”
„Coleg de studii și idealuri politice cu Dinicu, fratele său mai mare, Iordache Golescu (? 1768, 1774 sau 1775, București - ?1848, Orșova) a fost mai harnic literar, deși n-a dat o „lovitură” publică similară. A fost membru al Divanului Săvârșitor al Regulamentului Organic, apoi va urca alte trepte oficiale… Ca efor, participă la întocmirea regulamentului școlilor și se ocupă de trimiterea în străinătate a primilor bursieri români în Occident, cu consecințe considerabile în perspectivă”, mai remarca istoricul literar Paul Cernat. „Cronica dialogată despre zavera lui Tudor Vladimirescu din «Prescurtă însemnare de tulburarea Țării Rumânești» e o consemnare relativ obiectivă (dat fiind că se afla și el printre potențialele victime). Traducător din clasicii greci (primul care începe, la noi, traducerea «Iliadei» lui Homer) și din iluminiștii francezi, Iordache Golescu rămâne un autor incitant de piese de teatru - sub titlul general «Istoria Țării Rumâneşti. Starea Țării Rumăneşti pă vremea străinilor şi a pămîntenilor» - cea mai bună fiind satiric-polemica «Barbu Văcărescul, vânzătorul țării» (1828), cu un final apocaliptic”.
„O scrisoare pierdută”, ce asemănare frapantă!
Și alte câteva abile șerpuiri livrești: „Mai temperamental decât Dinicu, Iordache s-a ridicat împotriva alor săi boieri cu o vehemență neagră, pre-revoluționară. A scris și o comedie anexă («Starea Țării Rumânești»), iar o scenetă din 1821, «Tarafurile ce așază domnia», publicată de B. P. Hasdeu, seamănă frapant (cum s-a observat) cu finalul caragialienei «O scrisoare pierdută». Pe linia preocupărilor sale normative, Iordache a mai întocmit «dicsionerul» Cronica limbii românești (1832) și o «Băgare de samă asupra canoanelor grămăticești» (1840), ilustrându-se și ca folclorist prin culegerea - savuroasă - «Pilde, povățuiri și cuvinte adevărate și povești» (cca. 1846), cu ceva din șarmul lui Anton Pann”. În loc de concluzie: „Moralistul se dezlănțuie în compunerea alegorică, parțial versificată, «Mavrodiniada sau Divanul nevinovat și defăimat sau copiii sărmani nevârstnici și năpăstuiți». Un interes aparte au suscitat în ultimele decenii caligramele sale poetice în formă de topor și alte ustensile. Iordache Golescu a fost o personalitate cu un talent superior mai influentului său frate, Dinicu”.
Palatul de „țeremonie”
Dinicu Golescu comandase, între 1812 și 1815, zidirea unei locuințe particulare lângă biserica Krețulescu din București, o casă cu etaj care avea să adăpostească mai bine de 25 de încăperi, printre care și un salon de recepții imens. În anul 1832, după moartea boierului, această casă impozantă a trecut în proprietatea statului, aici fiind instalat „Sfatul Administrativ”. Cinci ani mai târziu, Alexandru D. Ghica-Vodă a transformat clădirea în reședință personală, dându-i numele de Curte Domnească, iar urmașii acestuia, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbey, au păstrat casa numai ca „palat de țeremonie”. În imobil a locuit și Alexandru Ioan Cuza, începând cu 1859 până la abdicarea sa din seara zilei de 10 spre 11 februarie 1866.
Holera i-a retezat planurile
Pe lângă școala rezervată băieților, Dinicu Golescu a intenționat să întemeieze și o școală de fete în București, câteva școli primare în mediul rural, precum și un teatru național, dar nu a mai apucat, pentru că a murit de holeră pe 5 octombrie 1830, la doar 53 de ani. Epidemia izbucnise la sfârșitul anului 1829 în Rusia, trecuse în Moldova, iar în toamna anului 1830 afectase și mare parte din populația Țării Românești.
O femeie cu stil
Zoe/Zinca/Zoița Golescu s-a născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în 1792, la Craiova, ca fiică a lui Alexandru Farfara și a Dumitranei Pârşcoveanu. Ea a devenit, la o vârstă foarte fragedă (13 ani), soţie și, la 14 ani, mama primului copil al boierului și cărturarului Dinicu Golescu. În timpul căsătoriei sale cu vestitul călător şi iluminist român, Zoe va întemeia o familie numeroasă compusă din patru băieţi şi o fată, Ana (Leliţa) Golescu. Băieţii, Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru (Albul), vor reprezenta toţi elita românească de la 1848. De remarcat că Zoe Golescu era o femeie emancipată, ea fiind (re)cunoscută în epocă drept o extraordinară epistolieră în limba franceză, o vorbitoare strălucită de greacă și o luptătoare îndârjită pentru drepturile românilor aflați sub călcâiul otoman.
246 de ani s-au împlinit pe 7 februarie 2023 de la nașterea lui Dinicu Golescu
Francmason inițiat în Elveția, dar cu obediențe autohtone, Dinicu Golescu a rămas în istoria literaturii și culturii autohtone prin intermediul celor trei aventuri ale sale în Europa Centrală”, Paul Cernat, critic literar
Mai temperamental decât Dinicu, Iordache Golescu s-a ridicat împotriva alor săi boieri cu o vehemență neagră, pre-revoluționară”, Paul Cernat, critic literar
Iordache Golescu a fost o personalitate cu un talent superior mai influentului său frate, Dinicu”, Paul Cernat, critic literar