În primii ani ai președinției lui Vladimir Putin, împărțirea puterii între siloviki - oamenii KGB-ului aduși de noul țar din Sankt-Petersburg - și răsfățații regimului Elțîn s-a făcut cu mare dificultate - opina Catherine Belton, autoarea uneia dintre cel mai bine documentate biografii dedicate președintelui Federației Ruse: „Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul (Editura Litera, Colecția Kronika, 2022). Siloviki au privit și au învățat, în timp ce Aleksandr Voloșin, abilul șef de personal de la Kremlin, pe care Putin îl păstrase în funcție, se asigura că noua guvernare a moștenit o mașinărie bine unsă - aprecia cercetătoarea britanică. Voloșin a fost principalul reprezentant al „Familiei” (Elțîn) la Moscova, un om cu viziune economică liberală, dar care, politic, manifesta păreri etatiste. „El s-a numărat printre cei care au asigurat transferul puterii către KGB”, mai specula Catherine Belton. Dar cine era acest Voloșin? Economist de profesie, Aleksandr absolvise Academia de Comerț Exterior, asociată dintotdeauna cu divizia de contrainformații a KGB, iar apoi fusese înscăunat, în anii perestroikăi, director-adjunct al Centrului pentru Cercetări privind Concurența. Putin îl va folosi ulterior ca intermediar al dialogului cu generalii SUA, Voloșin fiind și un excelent vorbitor de limba engleză. „La începuturile președinției lui Putin - evidenția Catherine Belton în studiul citat anterior -, Aleksandr Voloșin s-a dovedit un aliat vital pentru siloviki, mai ales că l-a sprijinit pe noul lider să-și elimine adversarii politici”. Un om de nădejde al noii frății, așadar!
Cine a fost „Mișa-Doi la sută”?
De remarcat că Aleksandr Voloșin a lucrat alături de un alt dinozaur din era Elțîn, Mihail Kasianov, omul pe care Putin îl recomandase (conform înțelegerii secrete cu președintele căruia îi succedase în funcție) pentru postul de premier al Rusiei. Responsabil, ca prim-adjunct al ministrului de finanțe, cu administrarea datoriei externe în epoca Elțîn, Kasianov era implicat până-n gât în dubioasele acorduri privind datoriile din miezul finanțărilor din umbră ale guvernului. Deși adept al economiei liberale și prooccidental, el a fost perceput ca un pion de încredere al noului regim. „Dar, de fapt - evidenția Belton -, era personificarea regimului Elțîn, un bărbat cu figură paternă, voce baritonală și reputația - puternic contestată de el - de corupt și intrigant de culise, care-i adusese și porecla de «Mișa-Doi la sută»”. Pe acești doi specialiști, Vladimir Putin i-a folosit în propagarea unei noi economii de piață, una liberală, care le-a insuflat încredere investitorilor. În plus, el a introdus una din cele mai competitive rate de impozitare din lume, o cotă unică de 13%, care a eradicat instantaneu multe dintre problemele provocate de neplata salariilor, care discreditaseră regimul Elțîn. S-a lansat, de asemenea, în reforme funciare care au permis ca proprietățile private să fie vândute sau cumpărate, înlăturând astfel un obstacol major din calea investițiilor.
Apropierea de George W. Bush
Putin a mai făcut o mișcare inteligentă. „L-a angajat pe postul de consilier economic prezidențial pe Andrei Illarionov, considerat la acea vreme drept unul dintre cei mai importanți economiști liberali. Pe fondul măsurilor favorabile economiei de piață - sesiza Catherine Belton în lucrarea sa -, prețul petrolului, de care depindea într-o proporție covârșitoare economia Rusiei, a început, în sfârșit, să crească. Astfel, încurajat de veniturile tot mai consistente adunate la buget, guvernul lui Putin a început să plătească marile datorii făcute de administrația Elțîn la Fondul Monetar Internațional (FMI)”. Instabilitatea și haosul erei Elțîn păreau să fi ajuns la final. Schimbările impuse de Putin n-au rămas neobservate pe plan internațional, mai ales că fostul ofițer KGB s-a străduit să se apropie cât de mult a putut de politica occidentală. În acest sens, a închis stația de interceptări radio de la Lourdes, din Cuba, pe care Egor Gaidar se străduise din răsputeri să o mențină funcțională. „Putin s-a străduit să construiască o relație strânsă cu președintele american George W. Bush. A fost primul lider din lume care a sunat să-și exprime condoleanțele după atacurile de la 11 septembrie 2001. A sfidat chiar sfatul propriului ministru al apărării - Serghei Ivanov - și a permis accesul SUA la bazele militare din Asia Centrală, de unde acestea au putut lansa atacuri asupra Afganistanului”, consemna jurnalista de investigații Catherine Belton.
Un sistem balistic în coasta Rusiei
Toate eforturile de reconciliere ale lui Vladimir Vladimirovici au fost însă în van. Dar erau ele sincere? Catherine Belton e sceptică: „Primele zile ale mandatului prezidențial al lui Putin par acum o eră de pură utopie și de mare naivitate. Potrivit lui Serghei Pugaciov, fost bancher al Kremlinului, tentativele de apropiere de Occident au fost făcute nu dintr-un sentiment de generozitate, ci fiindcă Putin se aștepta să primească ceva în schimb. Așadar, când în iunie 2002, în ciuda insistențelor lui Putin, George W. Bush a anunțat că Statele Unite se vor retrage unilateral din tratatul privind rachetele antibalistice - un acord-cheie ce data din vremea Războiului Rece -, Vladimir Vladimirovici și consilierii lui s-au simțit trădați”. Ce implicații avea mai exact această manveră? Retragerea din acordul respectiv urma să permită Americii să testeze un sistem balistic nou-nouț. Așa, și?- v-ați putea întreba. Problema era că SUA au decis să instaleze aceste sisteme balistice în fostele țări membre ale Tratatului de la Varșovia, altfel spus în coasta Rusiei, în state precum Polonia, Ungaria și România. SUA pretindeau că inițiativa era gândită doar ca o formă de apărare împotriva rachetelor iraniene, dar administrația Putin a văzut în ea o amenințare directă la adresa Rusiei. „Este limpede că scutul antirachetă nu poate fi îndreptat decât spre o singură țară: Rusia. Oficialii americani au capul plin de gărgăunii Războiului Rece”, șarja, impetuos, Aleksandr Voloșin la vremea respectivă. Și așa s-a insinuat politica belicoasă a Kremlinului pe care o trăim astăzi cu noduri în gât și junghere în inimă…
Ricoșeul din scut
„În același timp în care America dădea asigurări că nu vrea decât să se protejeze de eventuale atacuri dinspre Iran, NATO își continua implacabilul marș spre Est. Asigurările date cândva de o serie de conducători occidentali lui Mihail Gorbaciov - că nu va exista niciodată vreo tentativă de expansiune spre est - fuseseră complet ignorate. În ultimii ani ai regimului Elțîn - sublinia cercetătoarea Catherine Belton în studiul ei închinat lui Vladimir Putin și Rusiei -, NATO înghițise Polonia, Ungaria și Republica Cehă”. În noiembrie 2002, NATO a invitat alte șapte state est-europene - România, Bulgaria, Lituania, Estonia, Letonia, Slovacia și Slovenia - să i se alăture. „Administrația de la Kremlin - specula Belton - avea impresia că America o sfida, afișându-și arogant dominația”. Reacția Rusiei n-a fost imediată, dar ea poate fi palpată astăzi, când armatele asmuțite de Vladimir Putin spre Vest au înecat în sânge Ucraina, războiul generând, inclusiv (ori poate mai ales) în România, o explozie nemaipomenită a prețurilor carburanților, grânelor, alimentelor, serviciilor financiare etc. E greu să nu faci legătura cu scutul de la Deveselu, nu?
Un curent subteran
De remarcat că reacția Kremlinului la politica expansionistă a NATO din anii 2000 a vizat inițial o metamorfoză impresionantă a pârghiilor prin care era condusă societatea rusă. „Dincolo de măsurile economice liberale luate de administrația Putin, a existat un puternic curent subteran menit să întărească în mod considerabil controlul statului. De fapt - considera cercetătoarea Catherine Belton - primele reforme întreprinse de Putin au avut scopul de a stabili o guvernare de tip Pinochet, prin care schimbarea economică să fie implementată cu ajutorul «forței totalitare» a unui stat solid. Aproape imediat după alegerea lui Putin în funcția supremă, Piotr Aven, noul economist-fanion al Rusiei, care avea legături strânse cu KGB-ul, i-a solicitat președintelui să conducă Federația așa cum Augusto Pinochet ghidase Chile”. Reacția lui Vladimir Vladimirovici?
Sperietoarea
„Semnalele că Putin căuta să-și făurească un tip diferit de putere - sublinia jurnalista de investigații Catherine Belton - au fost transmise de la începutul mandatului. Optimiștii au sperat inițial că el practică doar o echilibristică riscantă în încercarea de a împăca «Familia» lui Boris Elțîn, relativ prooccidentală, cu securiștii veniți din Sankt-Petersburg. Dar influența oamenilor din KGB a început curând să fie covârșitoare”. Mai exact? „Viziunea lor despre viață, adânc înrădăcinată în logica Războiului Rece, a început treptat să modeleze și să definească gândirea lui Putin. Căutând să restabilească forța Rusiei, ei vedeau SUA ca pe un inamic care încerca permanent să le destructureze țara și să-i slăbească puterea”, mai comenta Catherine Belton. Și încă o idee: „Pentru ei, economia trebuia folosită ca o armă, mai întâi pentru a reface puterea statului rus - dar și a lor, ca lideri KGB -, iar apoi împotriva Occidentului”.
Versiunea „Putin, vânătorul de bani”
Serghei Pugaciov, eminența cenușie a finanțelor Kremlinului în perioada 1990-2000, avea propria versiune cu privirea la transformarea lui Vladimir Putin după preluarea primului mandat de președinte: „El fusese, într-un anumit grad, influențat de liberalul Sobciak (n.r. - fostul primar al Sankt-Petersburgului), dar în cele din urmă cercul acoliților l-a format. Acei siloviki veniți din fostul Leningrad l-au transformat pe Putin în altcineva. A ajuns astfel să fie dezamăgit de SUA, iar în cele din urmă n-a mai fost interesat decât de propria îmbogățire”.
Veriga de fier a KGB-ului
Nikolai Patrușev, fost ofițer KGB care l-a înlocuit pe Vladimir Putin la șefia Serviciului Federal de Securitate (FSB), a fost și omul care a căutat să-l lege și mai strâns pe noul președinte al Rusiei nu numai de clanul gulerelor albe din KGB, dar și de viziunile lor tipice Războiului Rece. „Patrușev a fost întotdeauna convins că-l poate manipula cu ușurință pe Putin. De fapt, Vladimir Vladimirovici a fost un nimic pe lângă Nikolai Patrușev”, declara, sub protecția anonimatului, un fost ofițer KGB citat de biografa Catherine Belton în cartea „Oamenii lui Putin...”
Pentru ei, economia trebuia folosită ca o armă, mai întâi pentru a reface puterea statului rus - dar și a lor, ca lideri KGB -, iar apoi împotriva Occidentului”, Catherine Belton, cercetătoare
Privindu-l în ochi, i-am simțit sufletul”, George W. Bush despre Vladimir Putin
2002 a fost anul în care SUA au decis să instaleze scuturi antirachetă în fostele țări ale Tratatului de la Varșovia, operațiune care a declanșat repoziționarea Rusiei pe plan politic și militar
Este limpede că scutul antirachetă nu poate fi îndreptat decât spre o singură țară: Rusia. Oficialii americani au capul plin de gărgăunii Războiului Rece”, Aleksandr Voloșin, economist și politician rus
În anii 2000, administrația de la Kremlin avea impresia că America o sfida, afișându-și arogant dominația prin extinderea NATO spre Est”, Catherine Belton, cercetătoare
Căutând să restabilească forța Rusiei, KGB-ul vedea SUA ca pe un inamic care încerca permanent să destructureze țara și să-i slăbească puterea”, Catherine Belton, cercetătoare