Și-a atras astfel oprobiul lui Nicolae Iorga (care l-a acuzat pe ploieștean de pornografie), a fost închis la Văcărești (de două ori), grațiat de Carol al II-lea, pentru ca după 1947 să îmbrățișeze, entuziast, ideologia comunistă.
Mai mare cu doi ani decât fratele său, Nicolae, cunoscut românilor sub pseudonimul Radu Tudoran - cine n-a auzit de „Toate pânzele sus!” -, Geo Bogza a debutat editorial în 1929 cu „Jurnal de sex” (publicat la Paris, în 118 exemplare - o raritate bibliofilă), șocând lumea literară conservatoare prin lirica îndrăzneață, scuturată de tabuuri. Patru ani mai târziu, „Poemul invectivă” avea să-i atragă critici dure, istoricul Nicolae Iorga fiind revoltat de invocarea „servitoarei cu pântecul mirosind a ceapă și a pătrunjel și cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete”. Dacă în 1929, la primul contact cu justiția, Bogza a scăpat de acuzațiile de pornografie, fiind achitat (Ionel Teodoreanu a refuzat să-l apere, Ionel Jianu fiind cel care l-a reprezentat în instanță timp de trei ani, cât a durat procesul), în 1934 poetul nu mai are scăpare. Este ridicat de pe stradă, plimbat pe la Prefectură, apoi dus direct la Tribunal. I s-a pus în față volumașul care-l incrimina - „Poemul invectivă” - și, fără alte explicații, este expediat la închisoarea Văcărești. Timp de trei ani, scrie și trimite reportaje pentru „Vremea”, descriind, în texte excepționale, viața din pușcărie. La ieșirea dintre zidurile Văcăreștilor avea să comenteze acid: „Dacă pornografie e să pictezi o femeie goală într-o poziţie lascivă, atunci «Poemul Invectivă» e o femeie jupuită de vie într-o sală de disecţie unde se mai găsesc şi alte cadavre de femei cu măruntaiele scoase afară, cu oasele sfărâmate până la măduvă. «Poemul Invectivă» nu e pornografie, nu e atentat la bunele moravuri. E un atentat la liniştea şi confortul spiritual al lumii”. Cum conjunctura socială și politică permit ascensiunea grupărilor de dreapta, extremiste, naționaliste, xenofobe, Bogza devine din nou o țintă (și o victimă) din cauza poemelor sale „lipsite de moralitate”. Este atacat chiar în Aula Academiei Române, de personalități marcante ale vremii, Nicolae Iorga, Octavian Goga și Brătescu-Voinești numărându-se printre principalii „moraliști”.
Trai pe vătrai sub Ceaușescu
Bogza este închis iar la Văcărești, unde îl va întâlni pe temutul Berilă din Galați, monstrul care ucisese cu sânge rece șase persoane, printre care și un copil! De data aceasta, petrece doar șase zile la pușcărie, fiind eliberat în urma unui decret semnat de regele Carol al II-lea. Odată cu instalarea comuniștilor la putere, „degeneratul” și „revoltatul” Geo Bogza renunță la condeiul ascuțit, versurile care au scandalizat lumea interbelică sunt uitate. Compune „Cartea Oltului”, lectură obligatorie în școlile comuniste, dar și versuri insipide, dedicate tovarășei. Nu fără folos însă. La doar 47 de ani devine membru al Academiei Române, iar în 1971 este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste. S-a stins în 1993, la 85 de ani, după o viață de răsfăț în comunism. Un document edificator (tabel de pensii cu veniturile lunare, vârstele și numele beneficiarilor) în privința traiului „Poetului roșu” în teribilii ani ’80 ai secolului al XX-lea demonstrează negru pe alb cât de prețuiți erau în regimul totalitar impus de Nicolae Ceaușescu scriitorii obedienți sistemului. De pildă, Bogza, la acea vreme în vârstă de 75 de ani, avea o pensie de 4.000 de lei, bani pe care-i încasa pe lângă indemnizația de academician și salariul primit pentru tableta săptămânală pe care o ținea în „România literară”. Nici poetul-turnător Mihai Beniuc n-a dus-o rău la bătrânețe, comuniștii asigurându-i o pensioară de 4.300 de lei. Faimosul gânditor Nicolae Noica încasa la rândul lui 4.208 de lei lunar, criticul literar Șerban Cioculescu, 3.764 de lei, muziciana Cella Delavrancea (ajunsă la 96 de ani!) lua 4.137 de lei, Cella Serghi (76 de ani) se bucura de o pensie de 3.500 de lei, pe când fratele lui Geo, Radu Tudoran, ajuns și el la 73 de ani, încasa 4.000 de lei, exact cât un alt scriitor supus comunismului, Eugen Jebeleanu. Să tot scrii pe linie!
Întâlnirea cu un nagâț urât
Criticul Alex Ștefănescu a descris memorabil întâlnirea pe care a avut-o, copil fiind, cu Geo Bogza, în 1959, într-o vreme în care autorul „Poemului invectivă” era o stea strălucitoare pe cerul roșu al bolșevismului. „Eram acasă, la Suceava, elev în clasa a cincea, când am auzit că a venit în orașul nostru Geo Bogza. M-am dus entuziasmat la întâlnirea cu el, nu înainte de a lua din bibliotecă o carte semnată de poet, pentru a-i cere un autograf”. Continuarea e savuroasă: „Scriitorul (primul pe care îl vedeam în viaţa mea) mi s-a părut dezamăgitor de urât, în comparaţie cu… Eminescu. Înalt, deşirat, cu un cap ca de nagâţ, vorbea pe un ton umil-solemn despre «fraţii noştri din Răsărit», prosternându-se parcă în faţa unor zei. După terminarea prelegerii, m-am înghesuit şi eu să capăt un autograf şi l-am obţinut. Pe prima pagină a cărţii, Geo Bogza scrisese cu litere lăbărţate «Trăiască lupta pentru pace!» N-am înţeles deloc, cu mintea mea de atunci, cum poate să trăiască o luptă. Dar şi mai mare a fost deziluzia când, stând de vorbă cu alţi deţinători de autografe de la nepreţuitul nostru musafir, am aflat că tuturor le scrisese «Trăiască lupta pentru pace!»”. Dar cum de a ajuns Bogza dintr-un poet oropsit de potentații zilei în perioada interbelică la statutul de „pontif al literaturii” în scurt timp de la preluarea puterii de către comuniști? Explicațiile vin de la același Alex Ștefănescu: „În 1937, Geo Bogza se afla în Spania, pe coasta bască, unde scria despre războiul civil articole prorepublicane, ca reporter special al revistei Lumea românească. Între 1941 și 1944 s-a abţinut să facă gazetărie, în semn de protest (aşa va explica ulterior) faţă de ascensiunea dreptei în politica României. Aceste elemente biografice, exhibate oportun, i-au asigurat în perioada de după război un profitabil statut de luptător antifascist”.
Plonjon în politică
„În 1945, Geo Bogza s-a relansat ca gazetar, colaborând întâi la «Victoria», iar după aceea la «Scânteia» şi la «România liberă», ziare aflate în slujba partidului comunist şi implicit a ocupanţilor sovietici. În 1948 a devenit membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române, pentru ca patru ani mai târziu să fie deja deputat în Marea Adunare Naţională” - consemna criticul literar Alex Ștefănescu. Mai mult: „După volumul de reportaje apologetice «Meridiane sovietice» publicat în 1953, poziţia politică a lui Geo Bogza s-a consolidat. Astfel, în 1955 a fost ales membru activ al Academiei Române şi membru în biroul Consiliului Naţional pentru Apărarea Păcii. Cariera lui de deputat a continuat pe parcursul mai multor legislaturi, cu succesul în alegeri asigurat. A fost perioada în care avangardistul de altădată, transformat în persoană oficială, era păzit de poliţia secretă la întâlnirile cu cititorii, iar pe cărţile pe care le oferea cu autograf obişnuia să scrie: «Trăiască lupta pentru pace!»”.
Cutezanță la cel mai înalt nivel
Un alt moment spumos care l-a avut ca protagonist pe zănaticul Geo Bogza a fost rememorat de criticul literar Paul Cernat: „După tezele din iulie 1971, tovarășul Nicolae Ceaușescu a chemat un grup de scriitori să-i înștiințeze cu privire la intenția sa de a reintroduce realismul socialist. Și le-a spus cam așa: «- Tovarăși, văd că aveți o problemă cu realismul socialist! De ce? Realismul e ceva rău? Socialismul e ceva rău?» La care fostul suprarealist Bogza (înalt de doi metri), trecut prin toate realismele, inclusiv prin cel socialist, se ridică reumatic și greoi, în mai mulți timpi și, cu vocea lui tărăgănată, zice: «- Tovarășe Ceaușescu, e bun realismul, e bun și socialismul. Nu-i bună alăturarea lor. Naționalul nu e bun? E bun. Dar pus lângă socialism a dat național-socialismul, care n-a fost bun». Vizibil indispus, tovarășul Ceaușescu (care avea un oarecare complex față de Bogza, Jebeleanu și Marin Preda) a închis ședința: «Bine, bine, mai vorbim»”.
Fratele din umbră
La adăpostul carierei politice a fratelui Geo a trăit și a creat un alt mare scriitor, Nicolae Bogza, cunoscut mai mult grație supranumelui Radu Tudoran. „După 1947 - povestea autorul faimosului roman de aventuri „Toate pânzele sus!” într-un interviu acordat Marinei Spalas și publicat în Contemporanul nr. 15/ 1992 - am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă îşi mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliţă în coaste. N-am socotit că era o nedreptate, faţă de felul cum mergea treaba. Puteam s-o păţesc mai rău, mulţumeam lui Dumnezeu când mă lăsau în pace. N-am fost arestat nici o zi, n-am făcut închisoare, dar nici nu eram liber, cum nu era nimeni în ţara noastră”. „Radu Tudoran - aprecia criticul literar Alex Ștefănescu - a fost unul dintre puţinii profesionişti ai scrisului de la noi. În timpul comunismului s-a manifestat, în continuare, ca un profesionist. În timp ce fratele său, Geo Bogza, avea statutul unui sacerdot literar de serviciu al regimului, el trăia retras, dar publica best-seller-uri. În 1977, numărul total al exemplarelor din cărţile sale - aproape fiecare reeditată de mai multe ori - depăşea 1.400.000”. Impresionant, nu?
114 ani au trecut de la nașterea lui Geo Bogza, ivit pe lume într-o zi de 6 februarie la Blejoi, sat lipit astăzi de Ploiești
Pentru mine arta nouă nu este o simplă formulă, ci o formulă de viaţă”, Geo Bogza, într-o scrisoare adresată lui Ion Vinea
„De ce scriu? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sunt oameni”, Geo Bogza
1971 a fost anul în care Geo Bogza a primit titlul de Erou al Muncii Socialiste și medalia de aur „Secera și ciocanul”, pentru „merite deosebite în domeniul culturii, științei și artei”
După clasele primare urmate la Ploiești, Geo Bogza a absolvit cursurile Școlii de Marină din Galați, respectiv Constanța