În România, nivelul Mării Negre a crescut faţă de anul 1860 cu 33 cm în 145 de ani la Sulina (în medie, cu 2,3 mm/an) şi cu 13 cm în 70 de ani (în medie cu 1,9 mm/an) la Constanţa. La fel şi debitul maxim al Dunării a crescut cu 12 % în 165 de ani. În ciuda acestor date alarmante, la conceperea proiectelor de protecţie împotriva inundaţiilor nu s-a ţinut cont de impactul schimbărilor climatice asupra creşterii nivelului mării, este concluzia unui raport al Curţii de Conturi a Uniunii Europene.
Inundaţiile sunt fenomene meteorologice care nu pot fi prevenite, dar se pot lua măsuri pentru limitarea efectelor. Pentru asta autorităţile române s-au blindat cu o legislaţie corespunzătoare, au politici şi proceduri, o strategie de aparare împotriva lor şi hărţi de hazard. În teorie lucrurile arată bine, dar când inundaţiile lovesc se declanşează haosul. Unul organizat, bine structurat pe toate palierele de comandă şi centrat mai degrabă pe negarea adevărului, unul cunoscut, oricum, de toată lume. Planurile frumoase au rămas pe hârtie.
Probleme cu autorizaţiile
În România există 2.404 de baraje de protecţie, clasificate pe patru grupe, din care 181 de importanţă excepţională şi deosebită, la care se mai adaugă circa 10.000 km de diguri, majoritatea din pământ. Dacă cele 181 de baraje nu ridică probleme, la celelalte 2.404, considerate de importanţă normală şi redusă, acestea continuă să existe. Nu mai puţin de 982 dintre ele nu sunt autorizate. Acestea sunt deţinute, în general, de societăţi aflate în insolvenţă sau de alte entităţi comerciale private (societăţi comerciale, persoane fizice autorizate, asociaţii familiale etc) care au probleme cu dreptul de proprietate. O situaţie deosebită se înregistrează şi în ceea ce priveşte barajele deţinute de autorităţilor locale. Ele se confruntă cu dificultăţi în asigurarea resurselor financiare şi umane necesare administrării lor în siguranţă, ceea ce face ca numai 20% dintre ele să fie autorizate. O altă categorie este cea a barajelor şi lacurile de acumulare care au mai mulţi proprietari care îşi dispută dreptul de proprietate în instanţă. În acest caz, Ministerul Apeor şi Pădurilor are mâinile legate, neavând competenţa de a interveni în procese. Administraţia Naţională „Apele Române” spune însă că va remedia într-un interval de 3-5 situaţia tuturor barajelor nereglementate din punct de vedere al legislaţiei naţionale privind siguranţa. În prezent, conform acestui plan, în 2019 sunt propuse pentru autorizare/reautorizare 341 baraje, în 2020 vor fi 314, iar 317 în 2021.
Studii, de abia după 2022
Un raport publicat de Curtea de Conturi europeană atrăgea atenţia că România nu deţine informaţii suficiente privind impactul schimbărilor climatice asupra regimului precipitaţiilor şi a inundaţiilor asociate acestor schimbări. Autorităţile intenţionează să efectueze studii în acest sens de abia începând cu anul 2022, când va începe cel de al doile ciclu de punere în aplicare a Directivei europene privind inundaţiile (adoptată în 2007). Asta înseamnă că toate măsurile luate împotriva inundaţiilor, aşa puţine cum au fost, nu au ţinut cont prea mult de efectele schimbărilor climaterice.
Asigurările obligatorii, opţionale
Nici în ceea ce priveşte rata de acoperire a asigurărilor obligatorii, care acoperă şi riscul împotriva inundaţiilor, România nu stă bine. “Primarii ar avea obligaţia de a aplica amenzi de până la 110 euro persoanelor care nu încheie o asigurare împotriva inundaţiilor. În pofida acestui fapt, numai una din cinci locuinţe este asigurată împotriva inundaţiilor”, este constatarea făcută în urma misiunii de audit de inspectorii Curţii de Conturi europene. De fapt vorbim despre o lege a asigurărilor obligatorii care pasează responsabilităţile pentru aplicarea ei primarilor fără însă a le pune la dispoziţie şi mijloacele necesare. Pe de altă parte, autorizaţiile pentru construcţii în zonele inundabile curg, deşi trebuie interzise.
Planuri fără surse de finanţare
Planurile de gestionare a riscului de inundaţii trebui să identifice surse de finanţare pentru acţiunile de combatere, acestea urmând a fi puse la dispoziţie de autorităţile statelor UE, dar evaluarea făcută de Curtea de Conturi europene a aratat că în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. În România cele două planuri regionale de gestionare a riscului de inundaţii care au făcut obiectul auditului omiteau sursele de finanţare pentru aproximativ 35 % din măsuri. Lucrurile nu arătau mai bine nici în alte ţări. De exemplu, în Portugalia pentru 25% din măsuri nu exista finanţare, în Austria pentru aproximativ 30 % din măsuri, planul naţional de gestionare a riscului de inundaţii preciza sursa fondurilor, dar nu şi costul, în Cehia se stabileau costurile, dar nu şi sursa de finaţare pentru întreg planul.
2.600 de măsuri şi 17 mld. euro
România are încă din 2010 o strategie de luptă împotriva inundaţiilor, iar în perioada 2010-2013, s-au elaborat 11 hărţi de hazard, care ar trebui să ofere informaţii punctuale despre zonele inundabile. Specialiştii au identificat 357 de zone cu risc semnificativ de inundaţii pe care le ţin sub monitorizare, fiind identificate şi prioritizate circa 2.600 de măsuri, care trebuie realizate în perioada 2016-2021. Costurile acestor măsuri au fost evaluate la 17,46 miliarde de euro în strategia de luptă împotriva inundaţiilor, aşa că până să fie apicate nu ne rămâne decât să evaluăm pagubele atunci c\nd vin şuvoaiele.
Pagubele provocate de inundaţii vor exploda
Costul economic al evenimentelor hidrologice la nivelul UE a fost de aproximativ 166 de miliarde de euro în perioada 1980-2017. Cifra reprezintă aproximativ o treime din pierderile generate de evenimente asociate schimbărilor climatice. La nivelul spaţiului comunitar se estimează că valoarea daunelor provocate de inundaţii ca urmare a efectului combinat al schimbărilor climatice şi economice va creşte de la 7 miliarde de euro pe an în perioada de control 1981-2010 la 20 de miliarde de euro pe an până în 2020, la 46 de miliarde de euro pe an până în 2050 şi la 98 de miliarde de euro pe an până în 2080. Începând cu 1985, inundaţiile au devenit mai frecvente în Europa. În ultimii ani, tendinţele arată că numărul viiturilor rapide cu o amploare medie spre mare a crescut de cel puţin două ori faţă de cel înregistrat la sfârşitul anilor '80.