Marți, 22 octombrie 2019, orele 18.00, va avea loc, în Sala de Conferințe a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția (Palazzo Corrrer, Campo Santa Fosca, Cannaregio 2214) o manifestare insolită. În cadrul unui interviu – dezbatere intitulat „În jurul conceptului de artă modernă. De la Brâncuși la ultimele tendințe în arta modernă: poetica lui Gianmaria Potenza”, criticul de artă Enzo Santese se va confrunta cu cunoscutul pictor, sculptor și autor de monumentale opere decorative Gianmaria Potenza. Santese va încerca să definească traseele artei acestuia din urmă în contextul modificărilor de modalități expresive în arta modernă în urma revoluționării limbajului sculptural în sens sintetic și simbolic de către Constantin Brâncuși.
Brâncuși și-a pus problema cum să confere formă identităților impalpabile proprii materiei înseși. Geometrizarea pentru el a fost doar modul de a raționaliza, prin reducere la forme esențiale, parcursul devenirii materiei vii și intrinseca ei noblețe interioară originară. Puritatea formei trebuia să sugereze, în viziunea Maestrului român, un moment al parcursului: acela în care creația, deschisă spre evoluție, atinge punctul perfecțiunii, care să nu poată fi concepută în afara perfecțiunii exterioare, a formei. Geniala intuiție artistică a lui Brâncuși a dus la descoperirea unei dimensiuni spirituale inedită a sculpturii și a deschis drumul pătrunderii abstractismului în cetatea artei. Pe mai multe meridiane ale lumii, lecția brâncușiană s-a întâlnit cu unele căutări artistice ce mergeau în aceeași direcție, fără a avea însă forța expresivă și capacitatea extremă de esențializare ce fac din operele sculptorului român un ansamblu unic.
În Europa, arta lui Brâncuși a fost recepționată cu mare interes. În România, câteva generații de sculptori talentați i-au acordat atenția cuvenită și au exploatat filoane expresive sugerate atât de opere ale Maestrului, încadrate în cicluri (Sărutul, Măiastra, Mademoiselle Pogany etc.), cât și de opere cu „subiecte” ce puneau în afara serialității. În Italia, nu sunt numeroși – din motive specifice contextului italian, la care nu ne referim aici – artiștii care să fi avut contact direct cu arta lui Brâncuși. Sunt însă unele cazuri când sugestiile legate de acele proceduri brâncușiene de esențializarea a formelor au devenit repere pentru regândirea formală și substanțială a artei poetice a numeroși artiști. Într-o vreme în care este la modă distrugerea, „destructurarea” în numele filosofiei „deconstrucției” formei, deconstrucție care nu generează însă noi stileme, simbolice și comunicative, a avea ca reper opere ce structurează și sintetizează expresiile plastice înseamnă a afirma, în fapt, primatul raționalist al limbajului artistic asupra tuturor tentativelor de improvizare sau de destructurare a ordinii vizuale ce conferă soliditate conceptuală expresiei artistice.
Un artist ce pune în centrul intereselor sale organizarea rațional a raportului cu contextul vizual în ansamblul său este Gianmaria Potenza (n. 1936), fără îndoială unul dintre cei mai importanți sculptori italieni și internaționali ai momentului, artist polivalent, care are familiaritate cu materialele: a executat lucrări monumentale decorative în mozaic, lucrări în bronz, în piatră, în marmură, a elaborat compoziții și lucrări în materiale mixte, a decorat nave de croazieră celebre și a creat lucrări de artă religioasă de referință de mari dimensiuni, multe în bronz, folosind antica tehnică a cerii pierdute.
Spre deosebire de sculptura lui Brâncuși care are o marcantă autonomie expresivă, sculptura lui Potenza se propune să exalte, prin capacitățile sale simbolice, caracteristicile spațiului în care este înscrisă. Spațiul, la rândul său, participă la valorificarea calităților intrinseci ale operei: plasarea acesteia în el trebuie sa fie rezultatul unei concepții despre ordonarea priorității efectelor vizuale.
Un colocviu-interviu cu maestrul Potenza, dedicat orientărilor actuale din cadrul sculpturii moderne internaționale, marcată de aportul stilistic și conceptual al artei lui Brâncuși poate fi chiar pasionant dacă este raportat la o experiență artistică de excepție precum acea a lui Potenza. Extraordinarele capacitați tehnice ale acestuia fac din el un artizan în sensul propriu al cuvântului, ca și Brâncuși. Într-un oraș (Veneția) în care sculptura de valoare istorică se întâlnește la tot pasul cu operele contemporaneității prezentate periodic în cadrul Bienalelor de Artă. Un asemenea colocviu nu poate fi decât binevenit deoarece poate duce la o dezbatere aprofundată asupra raportului artei cu artizanatul, la determinarea mai precisă a punctelor de contact dintre una și altul.