Tribul era destul de departe, în inima junglei. Așa că vineri seara am înnoptat la un resort turistic cu camere… în copaci. Am mai fost în astfel de locații, dar de data asta am și fotografiat micuțul apartament din copacul cel gros. Seara am stat pe „balcon” și am admirat preria junglei. O minune a naturii. Rar vezi așa ceva. Cu asfințit de soare, cu animale acolo, departe, care vorbeau pe limba lor, păsări în jurul copacului și nici țipenie de om. Am dormit tun.
Sâmbătă dimineață, la ora 5, plecarea și continuarea drumului spre trib. Cam două ore până la sătucul maasailor. Colibele din lut găzduiau vreo 15 familii. În fiecare colibă, o familie. În apropiere era un râu micuț, unde femeile spălau rufele și se îmbăiau. Au recunoscut că mai venea, mai rar, câte un grup de turiști care le lăsau ceva bani. Cu acești bani și cu ce mai câștigau din munca lor, se întreținea tot tribul. Absolut totul era la comun. Am stat până după prânz, am făcut multe poze și prin traducător am vorbit despre viața lor. Asta m-a interesat cel mai mult. Am aflat lucruri care nu sunt așa ușor de înțeles. Au avut oferte de la guvern să-și părăsească satul din junglă și să se mute la oraș sau măcar într-un sat din jurul vreunui oraș. Nici vorbă de așa ceva. Câțiva copii au ajuns să meargă la o școală într-un sat mai îndepărtat unde au stat la un fel de internat întreținut de o societate de binefacere. Unii s-au întors în sat, alții au mers la oraș, iar alții au ajuns să facă liceul și să ajungă chiar la Universitatea din capitală.
Semnul bățului
Bărbații nu fac un pas fără bățul lung în mână. Atunci când bățul este pe acoperișul colibei de lut este semn că bărbatul este acasă. Femeile și tinerele fete poartă șiraguri de coliere din os confecționate manual de ele și pe care le vând pe puțin turiștilor care le vizitează satul din când în când. Ultimul grup fusese cu o lună în urmă și primiseră 50 $. Se mulțumeau cu puțin, chiar cu foarte puțin, dar erau frumoși, pozitivi și sănătoși. Fiica mea, Catinca, le-a dat bani, le-a adus pâine și dulciuri pentru copii. Rar se întâmpla așa ceva, mi-a spus șeful tribului. Eu nu, dar fata mea a intrat într-o colibă și a stat de vorbă (prin semne) cu o femeie care alăpta un prunc. M-am întrebat de unde atâta sănătate în obrajii tinerelor fete. De la hrana puțină și naturală, de la viața lipsită de griji și de la faptul că ceea ce pentru noi este sărăcie și privațiuni, pentru ei este o bucurie. Am mai aflat ceva extraordinar. În triburile de maasai nu există căsătorii din interes. Ei sunt, de fapt, egali în puțina lor avere. Așa că fetele și băieții se căsătoresc exclusiv din dragoste. Fac copii și muncesc pentru creșterea acestor copii în deplină liniște și sănătate.
Am aflat că unele triburi mai răzlețe au acceptat să se mute în apropierea orașelor. Mai ales în jurul orașului Arusha. Asta i-a dat o idee fiicei mele, care mi-a promis o altă surpriză pentru a doua zi, duminica. Acum urma să plecăm. Seara vine devreme în partea asta a lumii. Pe drum am avut un „obstacol”. Un piton uriaș traversa drumeagul care ne ducea la șoseaua către Arusha. Am așteptat minute întregi să treacă și apoi ne-am continuat drumul. Alt asfințit. De data asta, din mașină. În altă zonă a preriei. Animale în jurul nostru. Sigur nu foarte aproape de drum, dar suficient de aproape să le vedem în liniște cum pasc, sau se pregătesc de culcare. Zebre, elefanți, girafe. Nu, nu se poate vedea asta într-o excursie turistică. Mai ales că turiștii de genul ăsta nu au permisiunea să treacă prin aceste zone. Minunat.
Dragii mei cu Jurnalul sub braț, și eu sunt extrem de curios ce ne va oferi fiica mea pentru duminică, în Arusha, dar după ce am mai trecut printr-un sat de maasai de la periferia orașului.
Cu sănătate și pace, pe vinerea viitoare, tot cu Jurnalul sub braț!