Pe măsură ce regimul iranian dezvoltă în ritm tot mai intens programele sale nuclear și balistic, autoritățile de la Ierusalim și-au pierdut răbdarea. În timp ce Teheranul tărăgănează aparent deliberat negocierile de la Viena cu Statele Unite și Uniunea Europeană, liderii israelieni avertizează că vor tranșa pe cont propriu disputa cu marele lor dușman, atacând simultan instalațiile nucleare iraniene, multe dintre acestea adăpostite subteran și apărate prin puternice sisteme de fortificație.
Chiar dacă raidurile masive ale forțelor aeriene israeliene ar deteriora însă aceste instalații, este greu de crezut că, în final, loviturile ar duce la eliminarea capacităților nucleare ale Iranului. Mai mult, după un eventual atac lansat de statul evreu, Iranul și-ar putea accelera cursa pentru obținerea bombei nucleare, sub pretextul că acest tip de armament i-ar fi absolut necesar, deoarece se află sub asediul militar israelian.
În plus, la numai câteva ore după eventualele raiduri aeriene, Teheranul ar ordona milițiilor Hezbollah, brațul înarmat al Iranului în Liban, să-și activeze arsenalul militar, în valoare de mai multe miliarde de dolari, care constă în peste 150.000 de rachete iraniene desfășurate pe teritoriul libanez. Mii de rachete ar putea fi astfel lansate zilnic asupra statului evreu, provocând numeroase victime civile în rândul israelienilor.
Un astfel de scenariu ar afecta, nu în ultimul rând, toate statele din regiune, destabilizând apoi treptat întreaga planetă, prin implicațiile sale internaționale.
În același timp, un Iran înarmat cu ogive nucleare reprezintă un pericol imens nu doar pentru israelieni, ci și pentru vecinii săi – țările din Golf, Irak, Arabia Saudită – și, în general, pentru toate statele din Orientul Mijlociu.
NATO 2.0 pentru Orientul Mijlociu
În aceste condiții, o serie de voci de la Ierusalim sunt de părere că Israelul nu ar trebui să își asume singur, în numele întregii lumi, misiunea extrem de dificilă de a opri dezvoltarea programului nuclear iranian, ce ar putea fi folosit în scopuri militare. Altfel spus, un eventual atac aerian asupra Iranului nu ar trebui să fie o operațiune individuală a statului evreu, ci o acțiune derulată de o coaliție internațională, condusă de SUA.
„Cred că, indiferent dacă un nou acord nuclear cu Iranul va fi semnat la Viena, SUA ar trebui să se ocupe imediat de formarea unei alianțe militare – un NATO 2.0, dacă vreți – pentru a descuraja Iranul, împiedicând această țară să dețină capacități nucleare militare și să folosească bombe nucleare împotriva oricărui alt stat”, susține Boaz Ganor, directorul executiv al Institutului Internațional pentru Contraterorism și șef al Catedrei Ronald S. Lauder de la Universitatea israeliană Reichman, într-un articol publicat în „The Jerusalem Post”.
Acest al doilea NATO ar trebui să fie o alianță largă, care să cuprindă țările arabe sunnite moderate – inclusiv statele din Golf, Iordania, Egiptul și Arabia Saudită – precum și Israelul, SUA, țări europene și, eventual, Australia, mai precizează Ganor. Noua alianță ar oferi o umbrelă nucleară vecinilor Iranului, evitând astfel proliferarea nucleară în Orientul Mijlociu. „NATO 2.0 ar menține un organism comun și independent de informații pentru a monitoriza activitățile Iranului, fie că este vorba despre dezvoltarea militară nucleară sau convențională, despre acțiuni de subminare politică, despre sprijin acordat terorismului și așa mai departe. Dacă este necesar, alianța ar acționa împotriva Iranului”, afirmă el.
O nouă doctrină militară
Bineînțeles, formarea NATO 2.0 nu ar necesita acordul Iranului. De asemenea, noua alianță nu ar avea legătură cu niciun nou tratat nuclear, în cazul în care ar fi semnat unul. Dimpotrivă, acest bloc militar ar putea chiar să accelereze interesul Iranului de a ajunge la un nou acord. Atât timp cât Iranul își respectă angajamentele asumate în cadrul acordului și nu își pune vecinii în pericol, nu ar trebui să apară niciun conflict între Iran și alianță.
Cu toate acestea, constituirea NATO 2.0 în sine nu ar fi suficientă pentru a descuraja Iranul să dezvolte capacități nucleare militare sau chiar să își atace vecinii cu arme atomice, de îndată ce le va avea. Foarte probabil, ar trebui adoptată și o nouă doctrină militară față de Iran.
În timpul Războiului Rece, doctrina MAD („asigurarea distrugerii mutuale”) a descurajat atât America, cât și fosta URSS să își folosească arsenalul nuclear, una împotriva celeilalte. Ideea că, chiar dacă o superputere reușea să-și surprindă adversarul cu un atac nuclear rapid, cealaltă parte dispunea de o capacitate ofensivă secundară, care ar fi distrus agresorul, a fost un factor eficient pentru descurajarea unui război nuclear.
Conceptul „distrugerii reciproce” ar putea să nu fie însă suficient pentru a descuraja o republică islamistă fundamentalistă să folosească arme nucleare. În schimb, ayatolahii ar putea să fie conștienți de faptul că sunt monitorizați de o alianță nucleară internațională puternică și care așteaptă o greșeală strategică majoră a Teheranului pentru a acționa.
Un mijloc sigur de a-i descuraja pe liderii iranieni ar fi acela de a-i convinge că, dacă îndrăznesc să atace un membru al NATO 2.0 cu arme nucleare, vor fi distruși. Acest lucru i-ar putea determina să nu treacă peste un anumit prag militar și să nu utilizeze arme nucleare.
În viitorul apropiat, fără o „sperietoare” concretă și credibilă, Iranul nu are niciun motiv să accepte vreo condiție americană în cadrul negocierilor nucleare de la Viena. Și chiar dacă liderii de la Teheran vor semna, în cele din urmă, un nou acord, foarte probabil ei nu vor ezita să încerce să evite, departe de ochii lumii, respectarea angajamentelor asumate.