Cum m-am încăpățânat să trec peste toate aceste obstacole mizere specifice erei tehnologice românești, am prins la țanc poveștile cu haiducul Zdrelea, istoriile despre comorile îngropate în ruinele castelului Corb(v)inilor și sufletele păgânilor războinici care, dezgropate, te fugăresc până sus, în creștetul Făgărașului. Înainte de a le face loc aici, să mai luăm aminte la câteva amănunte: Jgheaburi este un sat alcătuit din două cătune, Alexandria și Sgheab, ultimul reprezentând, după cum atestă și numele lui vechi, chiar vatra inițială a așezării - una încorporată astăzi comunei Corbi din județul Argeș. Oamenii locului s-au ocupat de milenii cu creșterea animalelor, exploatarea forestieră, pomicultura și agricultura de-a lungul Văii Doamnei. În prezent, frățiile ciobănești aproape s-au pierdut, mioarele care pășteau cândva în muchiile Preoteselor, Maliței ori Bândei fiind vândute cu miile negustorilor arabi ori sacrificate pe altarul emigrației și al globalizării. „Cin’ să mai stea prost la oi, sus, în munte?”, vorba lui Ștefan din neamul Vlăduleștilor. „Puțini, puțini am mai rămas, taică, să ținem animale, să ne rostuim după urcarea și coborârea lor de la munte”.
Șotron grotesc
Dar ce are special acest sat muscelean, că doar e plină România de cătune cu doi, trei locuitori, și ăia moși și babe culcați pe prispa icoanelor afumate de timp? Fane a lu’ Vlad rostogolește bățul de alun peste gura nesătulă a unei gropi căscate din asfaltul Jgheaburilor spre cerul albăstrit de noiembrie: „Când dracu’ gătați, mă, cu scormonitul, c-ați nenorocit toate drumurile din sat și văz că nimeni nu vine în urma voastră să le astupe?!”. Mustrarea e întoarsă către șase bărbați nebărbieriți, cu ochii lipiți de neajunsuri, nasurile roșii și lopețile azvârlite peste umerii osoși. „Ce să facem, bre, doară nu-i vina noastră. Noi am râcâit ce era spart, alții vine să asfalteze. Când? Cine știe...”. De-a lungul și de-a latul drumului principal din Jgheaburi sute de dreptunghiuri stângace, pătrate fără colțuri, stele, șanțuri, zgârieturi, patrulatere naive și disperări mute, întinse pe kilometri întregi, creează senzația unui șotron grotesc. Nu există niciun semn de prevenire, niciun indicator de avertizare, niciun semafor, nimic. Traversarea satului Jgheaburi pe ruta Curtea de Argeș-Nucșoara (la deal și la vale) e lăsată la mâna hazardului.
Castelul-nălucă al lui Voicu „Corbin”
„Fir-ați ai dracului de ticăloși!”, înjură rar și apăsat în barba albită de ierni Ștefan din stirpea Vlăduleștilor. Apoi mușcă cu toți dinții dintr-un ionatan parfumat: „1 leu jumate’ kilu’, o bunătate. Cumpărați? S-or făcut destule”, mă iscodește din ochi uncheșul. Înghite mărul cu tot cu semințe și cotor, doar codița subțire o catapultează printr-un gest neașteptat de rapid către grădina golită de rod. „Să nu vă pară rău c-ați trecut pă la noi, mă, băieți, că avem și noi cu ce ne lăuda. Doar că gropile astea nenorocite se arată primele și taie tot chefu’ omului”, îmi zâmbește împăciuitor fiul Jgheaburilor, înainte de a-și elibera harul povestirii: „Se zice din bătrâni că pe-aci, pe platoul cela de la Corbi, deasupra Doamnei (n.r. - Valea Doamnei), și-o clădit în vremea păgânilor palat mare Voicu Corbin, că așa-i zicea părintelui lui Iancu de Hunedoara, Corbin, de la corbii noștri, nu Corvin, cum l-au strâmbat ăștia prin manuale. Eh, ăsta avea moșie întinsă peste toate satele ce le vezi matale ici și bani să-și ridice castel după pofta inimii, doar el strângea dările oierilor de sub tot muntele mare”.
Aurul vrăjit
Moș Ștefan își trece bâta lucioasă dintr-o mână într-alta zgândărind iarba înviorată de vremea neobișnuit de caldă: „Ehe, va fi iarnă lungă, nu-i a bună cu vipia asta!”, prorocește scurt, chiorându-se drept în soare, uitând de „Corbinești” și de epocile apuse ale Jgheaburilor. Stupefacția citită pe fața noastră l-a dezmeticit chiar când se pregătea să alunece într-o moțăială pe verticală: „Așa, unde rămăsesem, la haiducul Zdrelea?”. Întors blând pe potecile Corvinilor, moșneagul nu-și poate reține un ton amar: „Au adunat oaminii din sat toate pietrele frumos fățuite, toate lespezile, treptele și ce au mai găsit folositor în ruine. Da’ nu acum, ci demult! Păi, nu-i casă veche în Jgheaburi, în Corbi, în Poienărei ori Corbșori să n-aibă la temelie măcar o piatră din castelul Corbineștilor. Mai ales după ce-or descălecat jinarii (n.r. - ardeleni din Jina refugiați în Țara Românească în secolul al XIX-lea, din cauza persecuțiilor maghiare) de peste munți, atunci s-or strâns, mă gândesc, zâdurile vechi. O fost, s-o dus!”. Chiar când consideram încheiat basmul „Corbinilor” de la Jgheaburi, moșul mă țintuiește cu o privire iute: „Să nu cătați comori, aur, arme prin ruine, că vă stinge blestem mare. Stați departe de ispită, copii!”.
Fugăriți de duhurile războinicilor păgâni
„Ce vrajă?”, mă pomenesc mirându-mă cu voce tare. Bătrânul e prompt: „Mă, dacă te duci după aur, io nu-ți mai povestesc nimic. Doar atâta îți spun: dacă deranjezi fie și din întâmplare sufletele războinicilor păgâni, praful se alege de ciolanele tale. Iarna, în vetre strânse în jurul focului, bătrânii ne ziceau din gură și din fluier cum au scormonit câte unii, niște neisprăviți, prin ruine și cum or dat de sufletele morților păgâni, cum i-or fugărit apoi duhurile până hăt, în munte. Și-or pierdut oile și câinii, și măgarii și saricile, și-or prăpădit așa și viețile. Așa că, deh...”.
Frate cu Tudor Vladimirescu în timpul Revoluției de la 1821
Printre cele mai incitante legende ale Jgheaburilor se numără nemuritoarea zicere despre haiducul Zdrelea, erou local care, potrivit uneia dintre cele mai vehiculate variante, ar fi trăit pe Valea Doamnei în secolul al XIX-lea, când s-ar fi înfrățit cu Tudor Vladimirescu în lupta pentru eliberarea românilor de sub jugul turcesc fanariot. „După ce s-o isprăvit zavera de la 1821, Zdrelea s-a tras spre casă, aci, la munte, da’ nu s-a cumințit. A prins a prăda poștalioanele muscelene. Cât era noaptea de lungă lua de la boieri și dădea la sărăntoci. Se ascundea apoi printre ai noștri, sus, la Piatra Haiducului. Ați fost s-o vedeți?”, ne chestionează moș Ștefan. „Când ajungeți la ea - a urmat uncheșul - s-o atingeți doar așa, din vârful degetelor. Se spune că dacă ești om bun și atingi stânca lui Zdrelea prinzi din puterile lui, devii voinic și viteaz”.
A trăit o sută de ani sau a pierit de glonț argintat?
I-auzi! Și-am grăbit spre pietroi. Sus, pe Plaiul de Mijloc al Jgheaburilor, jilțul gol al haidamacului Zdrelea era ocupat doar de două șopârlițe năzărite la soare. Și-au pierdut cozile printre măceși imediat cum am întins brațele să apucăm vitejia căpitanului. Și totuși îmbrățișând strâns gresia bizară, dinspre măruntaiele pământului s-a ridicat așa, ca un zvon: „Zdrelea ici/Zdrelea colea/,Uite-l trece Dunărea/Intră-n casă la popa...”. Balada haiducului a fost păstrată la loc de cinste printre munteni, care nu s-au înțeles însă asupra finalului ei: „Unii-s convinși că Zdrelea a trăit mai bine de o sută de ani printre ciobani, tot poporu-l îndrăgea și-l ocrotea. Potera nu l-a prins niciodată. Alții-s de părere că a fost ucis cu glonț de argint de arnăuți, alții că s-ar fi prăpădit la ocnă, unde a fost pus de vodă. Cine mai știe… Pentru noi e ca un simbol al dreptății și al bărbăției, ne mândrim cu el”, mi s-a destăinuit la întoarcerea de pe munte Ștefan al Vlăduleștilor.
Cea mai tare lovitură: prădarea seraiului unui pașă
Pe seama lui Zdrelea mai circulă în Jgheaburi o poveste, una extraordinară. Se spune că după înăbușirea Revoluției de la sfârșitul primelor două decenii ale secolului al XIX-lea și uciderea mișelească a lui Tudor Vladimirescu, turcii ar fi năvălit la nord de Dunăre pentru a pedepsi poporul loial pandurului. În fapt, ar fi folosit prilejul pentru a jefui, viola și da foc, după obiceiul lor. Ordiile ar fi urcat și pe Valea Doamnei, strângând multe fecioare române pe care le-au mânat apoi tot într-o fugă în jos, peste Istru. Văzând haiducul Zdrelea atâta bocet și jale în Țara Argeșului, el ar fi strâns, conform legendei, o ceată de flăcăi cu care ar fi purces peste Dunăre, în pașalâcul Bulgariei, pentru a recupera femeile din ghearele pașei. Și a reușit, cum altfel? Mai mult decât atât, prădând seraiul osmanlâilor, Zdrelea ar fi eliberat nu mai puțin de cinci sute de fecioare care s-au însoțit apoi cu vitejii argeșeni. Revenind împreună pe Valea Doamnei, în Jgheaburile îndoliate, ar fi organizat cinci sute de nunți în aceeași duminică, prin unirea lor punându-se bazele unei noi așezări, tinere și prospere.
Un mare sâmbure de adevăr
Haiducul Zdrelea a existat în realitate sub numele de Alexandru Corbu. Născut în 1790 în Corbi (așezare care înglobează astăzi și satul Jgheaburi), el a participat la Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. După asasinarea căpitanului de către Eterie, Alexandru Corbu a format banda rămasă în analele istoriei sub titulatura „Zdrelea-Mărunțelu”, cu care a terorizat ani la rând nu numai zona Muscelului, ci chiar și Bucureștiul.