Nu ştiu când au trecut anii, dar Doina Levintza este la fel de seducătoare şi astăzi, la cei 80 de ani pe care îi împlineşte. Şi azi, zâmbetul ei te cucereşte. Pentru Doina Levintza vârsta nu există. Ceea ce contează este clipa Viaţa Doinei Levintza pare a unei eroine dintr-o piesă de teatru. Are frumuseţe, mister şi dramatism. Dacă ne-am imagina o paradă a unor colecţii de modă şi de costume create de Doina Levintza într-un spaţiu neconvenţional, care să reprezinte rafinamentul şi energia acestei neobosite creatoare de costume, aceasta ar fi asemănătoare unei cascade dintre cele mai mari şi mai spectaculoase din lume. Fiecare rochie sau costum dintr-un defileu, spectacol pe scenă sau televiziune imaginat de ea are strălucirea detaliului şi forţa întregului pe care numai o cădere de apă de la înălţimi le poate zămisli. Doina Levintza reuneşte în designul ei, care nu va renunţa niciodată la ceea ce lumea modei numeşte „The Golden Age in couture”, acea îngemănare a strălucirii şi forţei de a cuceri, fermeca şi fabula cu ajutorul veşmintelor şi accesoriilor. Debutul ei în lumea modei mondiale a avut loc în 1984 la Paris. Au urmat prezentările de la Montecarlo, din nou Paris, Washington, New York, Londra, Praga, Geneva, Madrid, Japonia, China, Berlin, Bruxelles, Chicago…
Doina Levintza a fost şi rămâne un reper de neconfundat al originalităţii şi frumuseţii vestimentare, prin amestecul de imperial şi cochetărie frapantă, prin vertijul vegetal al detaliilor şi trecerea desenelor de pe brocarturi somptuoase în volumetriile florale de voaluri, tafta şi dantelă ce ne evocă o adevărată grădină de flori, un paradis al eflorescenţelor.
„Mama a fost foarte fericită când am ales drumul creativităţii. Ea îmi spunea: Adună totul în tine, toate bogăţiile trebuie să le ai înlăuntrul tău, pentru că oameni care au avut averi, au rămas săraci şi goi sufleteşte. Emoţia şi magia frumosului mi-au ghidat toată viaţa. Lor le-am dedicat clipele şi visurile mele şi nu am considerat niciun moment că fac un sacrificiu. Mi-am contopit viaţa personală cu creaţia ca să trăiesc în calm şi armonie“, scria Doina Levintza, în introducerea albumului său, Costumul de teatru de la schiţă la miracol.
„Am făcut un mare efort ca să adun din toate teatrele din ţară câte puţin din ce a mai rămas. Fac un apel: Vă rog, păstraţi costumele, ca să existe o istorie a teatrului în costume. A fost o muncă imensă să pot face rost de fotografii şi de costume ale marilor actori cu care am avut şansa să lucrez. Din păcate, când eram tânără, nu m-am gândit la faptul că aceste costume trebuie să supravieţuiască dispariţiei actorilor… E foarte importantă apariția acestui album, pentru că foarte multe fotografii nu mai există, fototecile teatrelor sunt distruse”.
Talent, personalitate, forţă creatoare. Dar aceşti termeni se cer neapărat raportaţi şi racordaţi la experienţa unui pictor scenograf dublat de un excelent psiholog care a descoperit în cadrul ei mirific gustul şi culoarea realităţii.
„De la Shakespeare la Cehov, de la O’Neill la Dürrenmatt, de la Aristofan la Ionesco, Albee, la dramaturgi români, trecând prin spectacolul de televiziune, teatru sau cinema, Levintza a îmbrăcat sute de personaje şi a creat spaţiul de joc pentru zeci de opere”.
Titlul expoziţiei, Doina Levintza: Costumul de teatru – de la schiţă la miracol, evocă traseul remarcabil petrecut sub aripa inefabilă a imaginaţiei, de la idee la schiţă, pentru a se materializa, în final, în fabulosul costum de teatru.
Doina Levintza, a cărei carieră se împarte atât de armonios pe vasta plajă a scenografiei de teatru, de televiziune şi a modei, evocă prin simpla pronunţare a numelui său forţa creatoare a unui artist neobosit în a căuta soluţii neaşteptate pentru orice tip de spaţiu şi de personaj. Cu o putere de muncă fascinantă, dornică de expresivitate şi frumos, Doina Levintza este unul dintre acei rari artişti la care harul se bazează pe cultură şi cunoaştere.
A semnat scenografia a peste 100 de spectacole montate în ţară şi străinătate, a creat până acum decoruri şi costume pentru 250 de emisiuni de televiziune, iar din 1984 până acum a organizat peste 65 de spectacole de modă.
Doina Levintza pune în valoare volumetriile şi detaliul, puritatea şi autoritatea frumuseţii, caracterul seducător al feminităţii, intrarea perfecţiunii în scenă, impresia tutelară, memorabilă. Sunt veşminte de care te îndrăgosteşti, pe care le admiri, pe care ţi le doreşti irezistibil, de care nu vrei să te mai desparţi, pe care ţi-e greu să crezi c-o să le uiţi. E ca şi cum ai vedea femei îmbrăcate în flori sau purtând trene de îngeri, rochii baroce, desprinse din tablouri aflate în marile galerii ale artei universale.
De la Trilogia Greacă, unde costumele aveau o turnură antică, într-o manieră care evita localizarea, la Noaptea Regilor, în care totul era fast şi somptuozitate, de o plasticitate seducătoare, de la Livada de vişini la Troienele, până la Societatea de vânătoare a lui Thomas Bernhard, Doina Levintza a ştiut să dea costumelor sale suflete.
Fabuloase, de neuitat, costumele în negru şi auriu, încărcate de somptuozitate din Richard al III-lea în regia lui Mihai Măniuţiu, de pe scena Teatrului Odeon. Aşa cum scria cronicarul de la The Times: ”Deosebit de frumoase, cu forţa de seducţie a florilor carnivore, ele sunt ca o contrapunere la scenografia de sfidătoare austeritate”. Sunt cele mai frumoase costume care au urcat vreodată pe scenă. Criticul Marina Constantinescu aprecia: „O eleganţă plină de bogăţie, dublată de simbolistica culorilor folosite şi somptuozitate”.
Ţinută de gală, rochii vaporoase. O excelenţă, o suveranitate, o demnitate, o graţie. Este povestea regalităţii pe care o urmăreşti cu sufletul la gură, în Royal Fashion, spectacolul semnat de Dan Puric, cu somptuoasele costume ale Doinei Levintza.
Colaborarea Doinei Levintza cu Andrei Şerban a început în anii 1970 şi a fost reluată în anii ˋ90, când regizorul a revenit în ţară. Cei doi artiști au lucrat împreună pentru spectacolele Trilogia greacă, Noaptea regilor, Livada cu vişini, Troienele la Opera Naţională Română din Iaşi și, recent, în Mult zgomot pentru nimic la Teatrul de Comedie.
Michel Desforges scria în Le Figaro: „E de ajuns să-i vezi o singură dată prezentarea de modă pentru a recunoaşte apoi o «Levintza» în orice ocazie, la o petrecere sau la o Gală. Fiecare rochie e unică. Mătase brodată şi rebrodată, broderii şi lameuri. Pentru Doina Levintza vârsta nu există. Ceea ce contează este clipa. Ea ştie să-şi facă intrarea în scenă. Pentru ea teatrul vieţii nu se opreşte niciodată. Doina Levintza este înrudită de departe cu Federico Fellini şi Salvador Dali”.
Redau mai jos, parţial, interviul pe care mi l-a acordat Doina Levintza cu ceva timp în urmă : „Eu creez personaje şi în teatru, şi dincolo de scenă”
În casa Doinei Levintza ai impresia că ai intrat într-un muzeu, într-un decor de teatru fabulos. Încă de la intrare te întâmpină câteva manechine îmbrăcate în costume militare de epocă. Apoi, imense „păpuşi” în rochii de mireasă, unele mai senzaţionale decât altele. Jobenuri, pantofi, cizme şi genţi unicat, scaune din lemn cu intarsii de fildeş, scrumiere de jad şi onix, o vastă colecţie de orologii de epocă, gramofoane, colivii, fotografii de epocă, reprezentându-le pe Majestăţile Lor, Regele Mihai, Regina Maria, Regina Anna, Regina Elena…, manechine cu măşti de carnaval, toate creează o atmosferă barocă, foarte specială. Pe pereţi sunt etalate multe marine reprezentând Balcicul, sub semnături celebre, amintind de Castelul Reginei Maria, picturi cu Arlechini, iar în altă parte tronează o imensă „Pasăre măiastră”.
Scena, ca un destin, v-a orânduit întâmplările existenţei. De aceea, v-aş propune să discutăm nu numai despre modă, dar şi despre cariera dumneavoastră de pictor scenograf, despre confluenţa dintre spectacol şi modă. Formaţia de arhitect, o vastă cultură a civilizaţiei şi istoriei costumelor, experienţa bogată adunată în televiziune şi pe scena marilor teatre au lăsat acea amprentă inconfundabilă a stilului dumneavoastră imperial-serafic, magic-teatral. Fiecare costum respiră în ritmul scenariului şi al partiturii. Aţi avut şansa întâlnirii, atât în teatru, cât şi în film, cu regizori exigenţi şi competenţi. Aţi lucrat multe spectacole cu aceiaşi regizori de care v-aţi şi legat sufleteşte şi împreună aţi depăşit arta orchestrării cuvintelor. Ce înseamnă o colaborare într-o asemenea situaţie ideală?
Unul dintre regizorii cu am lucrat mult este Dan Puric, un mare artist ce ne face să visăm la frumosul şi binele din noi, acolo unde alţii nu fac altceva decât să distrugă sistematic aceste valori. „După părerea mea, Dan Puric este unul dintre artiştii uriaşi ai timpului nostru, a cărui colaborare o voi căuta întotdeauna…”, nota directorul Teatrului Toursky, adăugând: „Splendid acest «Hic sunt leones», realizat împreună cu Doina Levintza, ca un elogiu adus feminităţii şi erotismului”.
Aţi cucerit nu numai Europa, dar şi China cu „Hic sunt leones”, în regia lui Dan Puric, iar fascinantele dumneavoastră costume au fost ca un elogiu adus feminităţii şi erotismului. „Au venit avangardiştii” era titlul cronicii semnate de Jia Xiaofei: „Pur şi simplu, acest spectacol împachetat în ambalajul comercial al unei gale de modă a avut efectul unui miraj pentru spectatorii chinezi”.
Am avut două spectacole, unul la Beijing, în faţa a peste 2.500 de oameni, şi altul în Qingdao, un oraş de pe malul Pacificului, de asemenea, într-o sală arhiplină. Presa de acolo a publicat cronici elogioase, în care se spunea că spectacolul nu are nevoie de cuvinte. Mi-aduc aminte că am fost invitată la Hanovra să fac un defileu de modă şi am avut ideea să-i propun lui Dan Puric să facem un spectacol. În două zile a venit cu scenariul, care se bazează pe sinteza unor diferite mijloace de expresie scenică, pantomimă, teatru gestual, inserţii de lumină şi sunete alternând cu tăceri pline de tensiune emoţională, un spectacol fără cuvinte, atât de necesar într-o capitală europeană. Am recreat peste 400 de costume, adevărate bijuterii. „Triumf, succes, o victorie a spiritului, spectacolul având un efect de miraj”.
Un spectacol impresionant a fost „Royal Fashion”. Timp de două ore graniţa cu miraculosul e ştearsă, transpunându-te într-o dimensiune a imaginaţiei. Trecutul intră în dialog cu prezentul prin lumină, culoare, costum, muzică şi mişcare. Asistăm la un melanj al scenelor galante cu imagini din realitate. În vasele comunicante ale memoriei se amestecă pilduitor generaţiile hippie cu cele ale rococo-ului francez, marile defileuri de modă europene şi americane cu manifestanţii Chinei şi Rusiei sovietice. Ţinută de gală, rochii vaporoase. Care v-au fost izvoarele în realizarea acestor splendide costume din perioada Romanovilor?
Am văzut o expoziţie formidabilă dedicată familiei „Romanovilor”, făcută de ruşi la Montecarlo. Cred că a costat foarte mult, pentru că erau nu numai costume de mare fast, dar şi mobilier şi fotografii. Costumele mele au fost făcute cu buget mic, păstrează feminitatea şi rafinamentul. Această creaţie nu este doar punerea în scenă a unor momente din istoria monarhiei, ci reprezintă şi un mod de a ne redescoperi originile şi valorile. Regalitatea presupune o înălţare, o înnobilare, o scoatere din mulţime. Am colaborat minunat şi la spectacolul Înşir-te mărgărite.
Aţi colaborat mult şi cu Andrei Şerban, printre altele la „Trilogia Greacă” de pe scena „Teatrului Naţional” din Bucureşti, unde costumele aveau o turnură antică, într-o manieră care evita localizarea. Apoi, în 1991, aţi semnat scenografia la „Noaptea Regilor”, în care totul era fast şi somptuozitate, de o plasticitate seducătoare. Tot cu Andrei Şerban aţi creat costumele pentru „Livada de vişini”, cât şi, pe scena „Naţionalului” din Iaşi, pentru „Troienele”.
Pe Andrei Şerban l-am cunoscut în anii ’70 prin Alexandru Bocăneţ. Eram angajata televiziunii şi am lucrat împreună nişte spectacole foarte frumoase, printre care „Improvizaţie la Versailles”, unde mi-a dat posibilitatea să realizez costume stilizate, deosebit de bogate şi spumoase. A urmat un spectacol la Teatrul Naţional, pe care îl am în suflet, „Cântecul lebedei”, de Cehov, cu Emil Botta, genial poet. Era firav, poetic, romantic, de o frumuseţe sufletească incredibilă. Imensa scenă era goală şi, la sfârşit, se deschidea tavanul şi apărea cerul. Mare păcat că această producţie nu se mai găseşte în arhiva televiziunii. Multe din spectacolele create au fost nişte bijuterii care trebuiau ocrotite pentru că ele reprezintă istoria teatrului.
„Le-am dat costumelor mele suflete”
Un alt personaj de care v-aţi legat cariera este regizorul Mihai Măniuţiu, care a creat cu artă spectacole greu de definit, iar dumneavoastră aţi mărit această spectaculozitate prin costume şi poezia luminilor, prin migala şi rigoarea construcţiei. De neuitat acel „Richard al III-lea”.
Am lucrat multe piese împreună. Mihai Măniuţiu posedă un simţ exact al gradării nuanţelor. Am încercat să gândesc costumele ca o prelungire a spaţiului scenic. A fost o perioadă frumoasă şi creativă alături de Marcel Iureş şi actorii Teatrului „Odeon”, în „Richard al III-lea”. Cu Măniuţiu am mai făcut „Noaptea călugăriţelor portugheze”, în care costumele au avut, cred, o rafinată eleganţă prin frumuseţea lor în alb, negru şi roşu. În „Nunta”, scena era invadată de costumele maramureşene stilizate în roşu şi negru. „Richard al II-lea”, de pe scena „TNB”, l-am lucrat în detaliu până la accesoriul cel mai comun. De unde, şi „dimensiunea de frescă”. Decorul constă dintr-o succesiue de cortine purpurii, care dispar în actul al II-lea şi lasă scena goală şi neagră. N-aş vrea să uit de „Omor în catedrală”, după T.S. Elliot, în care costumele întăresc vizual anumite simboluri, păstrează opoziţia fundamentală a două lumi. În „Caligula”, din 1996, „costumele susţin forţa acestui spectacol puternic arhitecturat, în care publicul respiră şi se lasă pătruns de imagini, voci, sunete, care atestă gravitatea unui Cezar”, afirma George Banu. Decorurile progresează spre negru, iar costumele individualizează personajele. Tonurile princiare de mov şi albastru ale togilor romane de la început se schimbă treptat în costume-uniforme negre, care condamnă parcă la moarte. Tot cu Măniuţiu, am colaborat şi la „Îmblânzirea scorpiei” la Teatrul „Haymarket” din Leicester. N-aş vrea să omit nici „Antigona”, după Sofocle, pe scena Teatrului din Piatra Neamţ, unde prezenţa costumului cu văluri simple şi tunici colorate ferm în negru, verde închis, auriu, violet, este completată de pelerinele negre care au ca accesoriu fulare lungi albe şi vişinii şi pălării cu boruri largi.
Desigur, de-a lungul carierei dumneavoastră, aţi jonglat cu epocile, cu tipologiile, cu stilurile. Ce alte creaţii v-au rămas alăturate sufletului?
Am lucrat cu Dragoş Galgoţiu, cu care m-am împăcat foarte bine. Este un intelectual rafinat care reuşeşte ca relaţia dintre text, plastică şi culoare să fie înlănţuită. Este un personaj care gândeşte mult şi vrea să-şi transpună ideile în acelaşi ritm. Am colaborat cu el în „Viaţa e vis”, de Calderon de la Barca, pe scena Teatrului „Odeon”, şi la „Berlin Alexanderplatz” de Alfred Döblin, la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, dar şi la „Societatea de vânătoare”, după Thomas Bernhard, la „Teatrul Maghiar” din Cluj, „Epopeea lui Ghilgameş”, la Teatrul „Odeon”, în care realul se îmbină cu fantasticul, în „Hamlet Machine” după Heiner Müller. Dar un spectacol drag inimii mele este „Portretul lui Dorian Gray”, după Oscar Wilde. Am mai lucrat cu Dragoş Galgoţiu la „Ascensiunea lui Arturo Ui” de Brecht pe scena Teatrului „Odeon”. Aş mai menţiona un alt spectacol cu „Caligula”, în regia lui Horea Popescu şi admirabila scenografie a lui Paul Bortnovski, în care măştile create de mine generau o atmosferă stranie. Şi tot cu acelaşi regizor, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, de Wasserman, în care costumele erau o contrapunctică şi amară ironie, cu o distribuţie de mare clasă. Creaţiile mele erau excentrice şi spectaculoase în „Opera de trei parale”, regizată de Beatrice Rancea, dar şi de un fast crepuscular, decadent, în „Dama cu camelii”, în regia lui Răzvan Mazilu. Îmi pare rău că, din lipsa spaţiului, nu le pot aminti pe toate marile personalităţi cu care am colaborat, atât regizori, actori, cât şi compozitori.
Totuşi, aş vrea să-mi spuneţi câteva cuvinte despre Liviu Ciulei, alături de care aţi creat subtile şi dantelate nuanţe, aţi explorat resursele de expresivitate ale convenţiei teatrale, funcţia revelatoare a metaforei, puterea asociativă a simbolurilor, în „Elisabeta I”, de Paul Foster, şi în „Furtuna” de Shakespeare, pe scena Teatrului „Bulandra”.
Îl admiram atât de mult pe Ciulei încât atunci când mi-a propus o colaborare nu mi-a venit să cred. Secretul tinereţii sale consta tocmai în neobişnuita mobilitate a unei gândiri teatrale mereu împrospătate, în supleţea şi siguranţa cu care se mişca pe un vast registru afectiv, exprimându-şi de fiecare dată altfel ipotezele de lucru. De aici, şi reputaţia sa internaţională de artist inovator. Exista în preocupările sale o perpetuă tendinţă spre compoziţie, spre construcţie. Avea un extraordinar simţ al teatrului, o capacitate de descătuşare a fanteziei la joc şi la joacă, la imaginaţie.
Am învăţat că obiectele au o poveste
Dar, întorcându-mă, aţi lăsat o inconfundabilă semnătură ca pictor scenograf şi în foarte multe creaţii cinematografice. Unele dintre acestea au o valoare artistică incontestabilă, deloc conjuncturală. Sunt artă în adevăratul sens al cuvântului şi pot fi reprogramate oricând, fără ca spectatorii aflaţi în sală să aibă impresia că poartă pecetea unui anumit timp.
Ca scenograf, în film nu ai aceeaşi libertate ca în teatru. Lucian Pintilie mi-a dat posibilitatea să creez cu adevărat în „De ce bat clopotele, Mitică?”. Era un ca un tiran vrăjitor. Am folosit măşti reale şi elemente de costum purtate şi „trăite” care au dat veridicitate.Am simţit atunci că era nevoie de mine şi asta îţi dă o împlinire. Fiecare costum l-am croit şi l-am conceput pe figura personajului. Am suferit atunci când filmul a fost interzis şi l-am mai revăzut după 20 de ani. Am lucrat mult şi cu Sergiu Nicolaescu. O peliculă la care ţin este „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, unde am cunoscut o actriţă fermecătoare, Ioana Pacula. Am strâns costume de la tot felul de Miss din perioada interbelică, din anii ’20, umblând prin diferite case vechi, în special din zona Uranus, Cazărmii, care astăzi a dispărut. Mă duceam să caut ceva şi rămâneam ore în şir de vorbă cu acele bătrâne care îmi povesteau multe despre viaţa lor şi despre fiecare costum. Am învăţat atunci că obiectele au o poveste. Îmi arătau costume din „lada lor de zestre”, coborâte parcă din poveştile de odinioară. Nu mă interesa atât preţiozitatea, cât povestea lor. Păcat că o parte din istoria noastră s-a dus. Am întâlnit atunci oameni cu lacrimi în ochi care-şi vindeau lucrurile pentru că erau daţi afară din case, care sufereau când vedeau teracotele lor cu cahle uimitoare dărâmate. Am realizat costumele din „Aurul, Profetul şi Ardelenii”, al lui Dan Piţa, am patinat până când am făcut răni la mâini pentru a le da aparenţa de western adevărat. Eleganţa şi rafinamentul cromatic au caracterizat costumele din „Orient Express”, tot în regia lui Sergiu Nicolaescu. Am colaborat cu Nae Caranfil la „Restul e tăcere”, imaginând veşminte cu iz interbelic. Apreciate au fost şi creaţiile evocând epoca medievală pe care le-am gândit pentru „Galgameth”, în regia lui Sean McNamara.
Veşmintele dumneavoastră îmbracă şi pun în valoare roluri, caractere, personalitatea celor ce le poartă. Dar recunoaşterea în modă nu poate fi decât internaţională. Sunteţi ca un vrăjitor care face şi desface magic, reinventează şi se joacă cu simetriile, asimetriile, cu modelele, cu volumele… Unde v-aţi lansat pentru prima dată?
Îmi doream să ies în Occident, deoarece în ţară simţeam că mă sufoc. M-am dus la Uniune şi le-am mărturisit dorinţa mea de a face o expoziţie în străinătate. Le-am spus că fac artă decorativă şi pot să fac şi tapiserie. Dar ajungând acasă, mi-am zis că mai bine să fac nişte obiecte decorative uluitoare. Am creat nişte păpuşi în mărime naturală, cu capetele din papier mâché, pe care le-am pictat, le-am făcut frumoase şi le-am botezat „Romantica”, „Vampa”, „Misterioasa”, „Gitana”, „Agresiva”, „Românca”, „Mireasa” şi le-am prezentat la Uniune. Aşa am făcut prima mea expoziţie la Paris, fiind invitată la o galerie de artă, ajungând în paginile jurnalelor franţuzeşti de modă, fiind apreciată de critica de specialitate. Am avut succes şi am fost invitată să mă duc Monte Carlo cu altă expoziţie. Am făcut alte haine, le-am îmbrăcat pe păpuşile mele în alte ţinute şi de atunci expoziţiile s-au ţinut lanţ. „Creaţiile Doinei Levintza nu se poate spune că sunt de modă, căci artista se situează în afara şi deasupra tuturor convenţiilor. Ele reprezintă rezultatul unei largi traversări prin toate personajele de ficţiune pe care le-a îmbrăcat, le-a imaginat şi le-a reîncarnat”, scria C.A. Fecchino în „Journal de Monaco”. Un alt cotidian francez consemna: „Arhitectă, decoratoare de teatru, creator de costume pentru teatru, cinema şi televiziune, Doina Levintza a venit de la Bucureşti cu o colecţie care ne-a uimit. Fantezia sa este debordantă, modelele sunt unice şi fiecare femeie poate descoperi ceea ce îi convine. O uimitoare rochie neagră, care poate să fie clasică sau diabolică, Gitana în culori de un roşu aprins, cea din Anii Nebuni, în paiete, mătase şi muselină, Romantica cu volane, Misterioasa cu marea pălărie cu voaletă, Vampa cu decolteurile vertiginoase şi transparenţe sugestive şi inevitabila rochie de mireasă, uluitoare în toate variaţiile sale. Ar trebui să-i mulţumim Doinei Levintza pentru acest spectacol fulminant în care am aplaudat la nesfârşit rochiile, accesoriile, păpuşile…”, scria în „Flashes d’Azur”. După ce am prezentat creaţiile mele la Monte Carlo şi Paris, am primit multe oferte de a rămâne în Franţa, dar nu le-am acceptat, deoarece simţeam nevoia să mă întorc la locul unde m-am născut şi am prieteni. Viaţa unui emigrant nu este deloc uşoară. Este foarte dură. Cine crede că este uşor să te rupi de matcă se înşală.
Într-o cronică scria: „Creaţiile Doinei Levintza se pot pune o singură dată în viaţă şi n-ai să uiţi niciodată acea zi”. Tot ceea ce am prezentat nu era pret-à-porter, era mai apropiat de stilul haute couture şi erau unicate. Eu nu fac modă. Eu creez personaje şi în teatru, şi dincolo de scenă. Orice femeie are nevoie la un moment dat să fie un personaj. A avea stil este foarte important pentru imaginea de azi. Stilul este o chestiune de personalitate şi îţi dă posibilitatea să fii protagonistul vieţii tale.