După două decenii ca deputat în Parlamentul României, Mădălin Voicu se descrie ca fiind un optimist incurabil şi crede că, în ciuda calităţilor evidente, poporul român are un defect care, uneori, câștigă detașat: lașitatea. Voicu a povestit pentru Jurnalul Național de ce nu mai candidează pentru al șaselea mandat la alegerile din toamnă şi cum vede politica românească pe care o lasă trecutului după problemele cu DNA-ul.
Cum se vede noua politică românească prin ochii unui veteran?
La mine deja cred că e tranșată chestiunea asta, pentru că încă de anul trecut am anunțat că nu mai candidez la niciun fel de funcție politică. Mi-au ajuns 20 de ani de experiență, de multe ori, nefericită, ca să nu spun nefastă. Am impresia că din 1996, de când am intrat în Parlament, și până astăzi, lucrurile nu numai că s-au degradat, dar s-au modificat într-o formă malefică. Mulți dintre cei care au reușit să obțină un mandat după mandat, au făcut din asta mai curând un exercițiu, sau au avut un scop. La mine nu s-a pus problema pentru că mandatele mele, în afară de primele două, care au fost asumate, celelalte au fost condiționate, de rugămințile pe care le-am primit. Ei au considerat că persoana mea este necesară și cred că ar fi putut fi necesară la oricare dintre partide, numai că eu, netrădând și nefiind un om lipsit de caracter, mi-am păstrat parcursul în zona PDSR-ului și a PSD-ului. Constat însă, că efortul pe care l-am făcut a însemnat, de fapt, o chestiune mai mult unilaterală, decât o colaborare care să fi adus un beneficiu, în niciun caz mie, ci mai curând partidului. Ba mai mult decât atât, eu fiind și un om atât de direct și sincer, cred că de cele mai multe ori am devenit și incomod, iar lucrul acesta nu a atârnat numai în zona partidului care spunea și spune că oameni ca mine sunt necesari în oricare partid, oameni care au curaj să spună lucruri, care nefiind angrenați în afaceri, combinații sau mai știu eu, în tot felul de firme și așa mai departe, e util ca imagine pentru un partid. Așa că, din punctul meu de vedere, capitolul politică s-a încheiat și mă întorc, abia aștept, la meseria mea de om de cultură, de om de artă, de muzician, unde sper să mă regăsesc și să-mi recapăt locul, pe care presupun că-l merit oricum mai mult decât în politică.
Cine vine în urma parlamentarilor care au decis să se retragă după ce au făcut politică atâția ani?
Unii dintre ei au făcut-o chiar bine. Nu mă refer doar la partidul meu, ci pe întreaga scenă politică. Oameni de bună calitate, oameni cu demnitate, în primul rând, că asta e marea problemă, care nu sunt nici descoperiți, nici acoperiți și care au calitatea de a fi ceea ce ar trebui să existe în politică, oameni cu un soi de coloană vertebrală, care nu mint și care nu folosesc vorbe, sloganuri sau forme de exprimare mincinoase și perverse. Sunt câțiva, cred că îi pot număra la două rânduri de mâini, dar majoritatea din nefericire sunt parveniți și neamuri proaste. Îmi cer scuze că trebuie să folosesc termenii aceștia, dar sunt mulți cu probleme de educație, de comportament, de caracter, de moralitate. Dacă asta este rețeta de parlamentarism, cred că am toate motivele să-mi doresc altceva.
Totuși, acești parlamentari de care vorbiți sunt aleșii poporului...
Știi de ce? Pentru că oamenii care au căderea sau îndeplinesc niște condiții pentru a fi reprezentanți ai partidelor, acei oameni au rămas, totuși, ancorați într-o formă de demnitate, moralitate și educație. Generația tânără, pe care eu nu o blamez, are o altă percepție. Eu nu spun să nu vină tineri, problema este câtă experiență și câtă rigoare acorzi calității pe care o vei primi ca politician. Eu de aceea spun, în România, forma asta de a face politică, semantic vorbind, n-are caracteristici tipizate sau cum e în toată lumea, în țările civilizate. Domne, în momentul în care ești de stânga, știi exact ce înseamnă stânga. Nu le amesteci stânga cu dreapta. La noi, zona asta de vulnerabilitate pe care o avem ancestral și lipsa de decență în tot ceea ce facem și poate, mai ales, în politică, toate astea dau apă la moară celor din străinătate care au început să ne dibuiască, să ne cunoască și atunci preferă să ne dea dispoziții și ordine cu degetul ridicat decât să ne lase pe noi să ne face treaba așa cum am putea să o facem, fiindcă nu suntem un popor prost. Dar pentru că noi suntem slugarnici și ușor vasali, o să devenim în curând, o colonie, un fel de poligon de încercare. Ceea ce este nu numai după părera mea, periculos, pentru mine este chiar dureros, e tragic.
Spuneți că nu mai există nici măcar o fărâmă din așa zisele doctrine?
Pe hârtie da. În rest e o tocăniță, nu vreau să fiu prea abrupt în exprimare, dar nu are absolut niciun contur serios și vizibil scena politică românească, împărțită pe curente. În general se caută oameni care sunt mai degrabă executanți decât care să aibă argumente, opinii și puncte de vedere, pe care să le și susțină. Vreau să spun așa, în mare, românii sunt un popor foarte dotat, și cu multe calități pe care alte popoare, din țările din jur, nu le au. Însă au două mari defecte, care, de cele mai multe ori, anulează calitățile. Sunt lași și trădători. Bine, asta o demonstrează și istoria, nu o spun eu. Asta o spune Iorga, o spune Țuțea, o spune Cioran. Și aceasta mă doare, pentru că eu nu am fost educat așa. De aceea nu mai vreau să am nicio legătură politică, începând din această toamnă, când îmi expiră mandatul, dar nu vreau să mă opresc din a-mi spune punctele de vedere, gândurile, motivate, nu din bufeuri. Politica pentru mine se încheie pentru că se degradează de la an la an. Eu când am intrat în Parlament era Câmpeanu, Cunescu, Raţiu, oameni care făceau politică, să zicem așa minimal vorbind, de bun simț, lăsând la o parte felul în care se adresau, cu onorabile sau maestre. Acum mai au puțin și se iau la bătaie în plen și își fac blesteme publice.
În ultima perioadă însă, foarte mulți tineri par că şi-au regăsit simțul civic.
Care simț civic? Nu avem așa ceva. 80% din cei care ies în stradă, acum eu nu vorbesc despre cei care sunt organizați în sindicate, ci despre cei care par frivoli, asta e manipulare. Nu există să-ți iei țara înapoi. Poate să ne dea pielea înapoi, dar țara nu poate să ne-o mai dea nimeni. După părerea mea, eu fiind un optimist convins și un idealist aproape infantil, nu mai poate nimeni să repare ceva în țara asta. Dacă nu se schimbă radical lucrurile. Aici trebuie chiuretat tot ce este mizerie și malign. Pentru că noi avem o țară cum nu au multe alte popoare, măcar din Europa, și ne batem joc de ea pentru că, repet, suntem sclavii propriei noastre neputințe și a unui caracter îndoielnic. Acesta este singurul motiv.
Acesta este adevărul crud?
Da! Acesta este! Și nu spun pentru că am avut eu o revelație. Eu am studiat, am învățat, am căutat în toate formele, în toate unghiurile, care ar putea fi soluțiile. Eu le bănuiesc în mare parte și am și curajul să le spun. Problema este că tineretul nu e încurajat și nici nu e lăsat să se pregătească, să învețe, să se cultive. Nu mai vorbesc de erudiție, dar măcar să devină conștient de ceea ce el e capabil să facă. Nu, el e lăsat în mizerie. Pentru că dacă un om citește și se educă, e mai greu de manipulat. Așa, dacă îi curge o zeamă din gură, este foarte ușor să îl duci dintr-o parte în alta. Eu o spun cu supărare, nu e o jignire, e o constatare.
Cumva degradarea societății se resimte și la nivelul politicii românești?
Societatea care, degradându-se ca un fel de conspirație, de fapt, că de aceea am ajuns așa. Adică nu poți să-mi spui mie că timp de 100 de ani cel puțin, vorbind doar de istoria recentă, noi având vârfuri care au fost respectate în toată lumea, dintr-o dată ni s-a tăiat cordonul ombilical și am devenit legume. Nu se poate. Genetic vorbind, poporul român e unul mișto și sprinten la minte, isteț, adaptabil. Doar că, punându-ni-se ca un voal pe față, noi orbecăim. Pentru că așa se vrea. Că dacă ăsta învață și pune întrebări incomode, nu e bine.
Am observat că lumea se ferește să pronunțe cuvântul „socialism”. A fi democrat este o obligație, nu este o virtute. Noi de fapt ar trebui să fim Partidul Socialist Român. Toți marii oameni de cultură și artă din secolul XIX, au fost de stânga, în frunte cu Dali și Picasso. Socialismul vecin cu comunismul, sigur că a avut o altă amprentă, dar socialismul științific înseamnă o chestiune mult mai aproape de oameni și de clasa de mijloc.
Eu nu spun că am ceva de reclamat vis-a-vis de liberalism, dar acesta este bun atunci când o țară este deja în poziție de echilibru economico-financiar și atunci poți vorbi, măcar, de liberalism. Dar în situația noastră, acestea oricum sunt opțiuni pe hârtie, nu au nimic în comun cu ceea ce ar trebui să însemne atitudine politică. Cred că noi am folosit foarte mult formule socialiste, mergând pe rețete liberale. Asta e Românica.
Care Guvern? Când o să avem Guvern care să însemne Guvern ca identitate politică în primul rând, atunci pot să mă pronunț. Dar în situația asta, care este o chestiune pe care nu o pot desluși sau n-am un termen pe care să-l iau ca o caracteristică a acestei adunări. Nu pot să vorbesc despre chestia asta pe care tu o numești Guvern. Că știu doi-trei oameni care fac parte din fermentul acesta, cu care sunt chiar prieten și vorbim și avem, cred eu, multe gânduri și păreri în comun, este una, dar dacă o iei așa, ca entitate, nici vorbă de Guvern.