Oameni vechi, călătoriți și reveniți mereu în același loc, și-au purtat poveștile, obiceiurile și cântecele laolaltă cu desagii doldora de brânză și pastramă sărată. Acum, când toamna și-a împrăștiat culorile și aromele la tot pasul, snoavele și basmele s-au întors și ele acasă, prilej de împărtășire a vorbei la foc mocnit din fag fibros. „E vremea legendelor păstrate din gură-n gură, multe, mai vesele sau mai triste, dar una e cea cu care se mândresc moșii noștri”. Bărbatul cu părul lung prins în coadă și barba de-un cot ne privește curios și binedispus: „Vreți s-o auziți ori ba?” Vrem, de ce să nu vrem. „S-a săpat mult pe aci, au tot scormonit pământul. Chiar pe locul schitului Cetățuia - unde ne aflăm acum - s-au aflat cioburi, vase lucrate fără roata olarului, celebrele oale ale culturii Monteoru, vechi de 3.000-4.000 de ani. Acestor artefacte li s-au adăugat altele și altele, dovezi ale trecerii neîntrerupte ale popoarelor migratoare. Noi, în schimb, am rămas locului. Sau cel puțin așa credem”. Călugărul e tobă de carte, se observă din ușurința și plăcerea cu care manevrează cunoștințele. Pentru o clipă m-a bătut gândul să-l întreb cum a ajuns să îmbrace haine cernite și să fugă, împiedicându-se în ele, prin pădurile astea ruginite. L-a ghicit, pentru că imediat cum mi-am mutat privirea spre bisericuța din piatră, mi-a prins gândul și l-a răsucit la loc: „Vine o clipă în care îți dai seama că goana prin lume nu ți se potrivește. Și n-o spun ca și când n-aș fi gonit și eu așa. O zic ca unul care s-a dezmeticit din această fugă. Până la urmă, unde ne grăbim cu toții?”
O cetate și trei galerii secrete
Tac. Iar în jurul meu păsări grase, clonțoase dau târcoale la început largi. Silueta neagră din dreapta mea surpă această liniște săgetată de aripile lucioase: „Mustește țărâna de povești, numai apa e greu de găsit. Nu se lasă prinsă într-o vână strașnică. Ne nevoim până la izvor cale de o oră și mai bine, dus-întors”. Pe aleea zidită în calcar cochilifer de Năieni sau piatră de Ciuta sunt adunate la un loc cinci bidoane din plastic, douăzeci și un pic de litri de apă străvezie la pet - un semn de exclamare ce mă proiectează înapoi în prezent. Printre dalele tăiate din trupul-mamă și lipite la un loc prin meșteșuguri aproape uitate astăzi crește troscotul. „Patru suflete mai veghează aici. Orice iarnă trăită e o nouă viață. Io am strâns deja vreo trei. Dar să nu lăsăm povestea să se piardă, cine știe, poate răspândirea ei va aduce mai mulți oameni lângă noi”. Călugărul își coboară vocea spre mine, privindu-mă ochi în ochi: „Se mai spune că pe locul schitului ar fi existat o cetate dacică, dar strămoșii flăcăilor din Măgura pierduți acum în lumina neoanelor pe la Londra, Paris ori Milano au cărat an de an piatra la vale, ca să-și ridice căsoaie mai trainice. Și, uite, copiii li s-or împrăștiat ca roiul de fluturi. Hai că iar am luat-o anapoda...” Se ridică ușor și mângâie pietroiul cu trei brațe din calcar scrijelit cu inscipții în slavonă, silabisind fără ezitare: „S-a ridicat această cruce ...” Bolboroseala lui se pierde în dimineața albastră de septembrie și, când ultimii vălătuci de apă se înfășoară înspre Valea Cislăului, se aprinde iar: „Trei galerii subterane cică ar fi săpate de aici înspre Pârscov - satul poetului Vasile Voiculescu -, înspre Buzău și Pietroasele. De ce? Dumnezeu mai știe. Tunelurile le-or fi făcut creștinii, demult, când erau prigoniți. E plină Țara Luanei de bisericile lor săpate în piatră. De ce n-ar fi tăiat și niște căi pe sub pământ, necunoscute de prigonitori?” Îi dau dreptate scuturând nerăbdător capul. „Gata, abia ai ajuns, că și vrei s-o iei iar la picior! Mai bine aprinde o lumânare pentru morți, abia vezi și tabloul afumat al regelui”. Îl urmez pe acest bărbat cu vârstă incertă fără să crâcnesc.
Pictorul Gheorghe Tattarescu a înfrumusețat pereții
La intrarea în schit, pe peretele din dreapta, un tablou uriaș își desprinde din penumbră formele. „E Carol tânăr, Carol I, primul nostru rege. A dat bani pentru pictarea schitului, apoi s-a dus. Asta-i povestea pomenită din moși-strămoși”. Mijesc ochii în întuneric, dar suveranul lipit de zidul rece refuză să-și decline limpede identitatea. Pictura e ștearsă, aproape pierdută. „Așa - reia din senin strania mea gazdă -, în primii ani ai creștinismului a existat la Cetățuia biserică tare din lemn, cu acoperiș de șindrilă și stâlpi de stejar. Au fost descoperite vreo trei, patru straturi de cenușă. Câte cruci n-or fi ars până ce a apucat Doamna Neaga să înalțe una zdravănă, pe la 1517...” Documentele istorice acoperă lacunele călugărului. Biserica veche a schitului a fost ridicată în perioada 1854-1862. Aceasta poate fi văzută acum: o construcție simplă, în formă de cruce, bătută în calcar cioplit manual, netencuit, cu o singură turlă, octogonală. Și un amănunt interesant legat de pictorul Gheorghe Tattarescu: pe vremea în care ucenicea pe lângă unchiul său la împodobirea Mănăstirii Ciolanu - aflată la o aruncătură de băț de Cetățuia -, acesta și-a exersat mâna compunând pictura schitului Cetățuia și o icoană, cea a Maicii Domnului. Cea mai interesantă istorioară a locului e însă croită în jurul personalității lui Carol I, cel alintat Întregitorul României. „La un an după urcarea în tronul țării noastre, regele Carol a început să-și caute loc bun pentru ridicarea unui castel de vară. Se știe că a umblat mult. Așa a ajuns și pe aici, prin ținuturile Buzăului. A părăsit drumul Brașovului, prin Nehoiu, și s-a abătut pe la Cetățuia”.
„Cobor să iau apă. Doamne, ajută!”
Ochii-i sclipesc ca doi licurici între pietrele cochilifere ale sfântului lăcaș: „Bătrânii ne-au povestit cu mâna la inimă că regele s-a îndrăgostit din prima clipă de Cetățuia. I-au plăcut liniștea, poziția bine apărată de dealuri împădurite, prospețimea aerului, accesul ușor. Putea coborî lesne și spre Dunăre, dar și urca spre munți. Era aproape și de București”... Și? „Se spune că, mulțumit, rigidul Carol I ar fi bătut din picior cu ochii roată chiar în această poiană: Aici vreau să-mi ridic castelul! Avem lemn, avem piatră, avem rost de drumuri. Și-a întors calul și a coborât în sat, la Măgura. Apoi au venit inginerii, tehnicienii. S-a conturat și piedica. Una singură, dar grea ca zilele noastre”. Bărbatul își scarpină o lună mică de chelie ce i-a răsărit parcă dintr-o dată în creștet: „Așa s-a prăpădit visul regelui, ori s-a întins visul ăsta încolo, spre Sinaia, Doamne, iartă-mă, că al nostru sigur s-a prăpădit. Am rămas cu povestea asta în doi peri. Castelul nu s-a mai ridicat pentru că n-au găsit niciun izvor plin. Niciunul care să poată acoperi nevoile unei case regale. Cum erau să tragă apă pentru atâta amar de camere când abia țârâie viața în văiugile astea uscate? Nici acum nu-i altfel. Ne chinuim cu apa, nopți la rând ne culcăm nespălați”. Omul lovește cu ciudă PET-urile cu apă tulbure de la picioarele noastre. Apoi, se răsucește brusc pe călcâie, curmând și povestea de dragoste a lui Carol I, și vizita noastră: „Cobor să iau apă. Doamne, ajută!”
Un lăcaș aproape golit de minuni
Din 1952 până-n 1990, la Schitul Cetățuia viața monahală a încetat. Nimeni nu s-a mai nevoit aici până ce doi călugări au urcat să ia în grijă crucile și poveștile. După ce s-au petrecut la cele veșnice, au urmat ani pustii, goliți de lumină și rugăciuni. Abia după anul 2000, când ne-am convins cu toții că sfârșitul lumii e încă departe, două suflete și-au găsit cuibul în chiliile povârnite de pe lângă schit. Nici astăzi nu-i bătaie pe grădinile năpădite de buruieni ale Cetățuiei.
Mănăstirea Ciolanu, biserica metehnelor noastre
Uitarea în care se zbate astăzi Schitul Cetățuia ar putea fi explicată și prin prezența Mănăstirii Ciolanu, ridicată în apropiere, pe versantul sudic al Dealului Ciolanu, în aria râului Nișcov. Întrunind condiții mai bune de viețuire, lăcașul de cult a prosperat, chiar s-a înmulțit - dacă ne este permisă formularea. La nici o sută de metri de biserica veche (cu hramul Sfântul Gheorghe), datată în secolul al XVI-lea, a fost construită o alta în 1828, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Prima ar avea-o drept ctitor tot pe Doamna Neaga, soția domnitorului Mihnea Turcitul, deși alte hrisoave (din 1568) vorbesc despre donațiile boierilor-ctitori Dumitru Ciolanu din Transilvania și Radu și Dragomir Sorescu din Vernești, variantă mai plauzibilă ținând cont de modesta înfățișare a bisericuței. În legătură cu lăcașul de cult mai nou, lucrurile sunt clare: el a fost înălțat prin voința episcopului Chesarie al Buzăului și reconstruit, patru decenii mai târziu, în 1862, după un incendiu devastator consumat în 1855. Mănăstirea Ciolanu se laudă cu icoane pictate, în 1886, de pictorul Nicolae Tattarescu. De remarcat o meteahnă tipic românească: în loc să conservăm și să prețuim vechile lăcașuri de cult, ridicăm altele și altele, care să le facă uitate pe celelalte, mai vechi și mai valoaroase.
Pe 10 octombrie sau 27 septembrie, pe stil vechi, celebrăm 107 ani de la stingerea din viață a lui Carol I (1839-1914), primul rege al României
Urcând pe DN10 până în localitatea Măgura (județul Buzău), apoi pe DJ 203G, se ajunge, suind un drum bine pietruit, la Schitul Cetățuia, a cărui biserică poartă hramul Schimbarea la Față
Schitul Cetățuia este situat pe vârful Cetățuia, în partea nord-vestică a Dealului Ciolanu, în inima pădurilor din Țara Luanei
Măgura este un sat în județul Buzău, pe malul drept al râului cu același nume, extinzându-se și pe Dealul Ciolanu. Avea 2.241 de locuitori la ultimul recensământ, în 2011
Satul Măgura are în componență așezările Ciuta și Măgura, de ultima fiind legată și Tabăra de Sculptură, o bogată expoziție în aer liber