Indiferent de orientarea ideologică, aproape toți economiștii cad de acord asupra faptului că progresul economic și creșterea graduală a prosperității globale de-a lungul istoriei se datorează accentuării și rafinării diviziunii muncii. Asta nu înseamnă doar că sarcinile și competențele se specializează tot mai mult în timp. Pentru ca acest lucru să poată să se întâmple, este nevoie ca economia să se democratizeze progresiv, adică tot mai mulți oameni să înceapă să participe activ la procesele economice.
Specializarea presupusă de diviziunea muncii nu este posibilă în condițiile în care categorii întregi de persoane rămân excluse din economie, de la femei la minorități etnice, rasiale și sexuale. Contribuția economiei libere de piață, cu exigențele sale (libertate și egalitate personală și contractuală în fața legii, protecția dreptului de proprietate privată), la avansul cauzei drepturilor civile rămâne și în ziua de astăzi nerecunoscută la adevărata ei magnitudine.
Ceea ce vedem astăzi că se întâmplă din cauza restricțiilor aspre de tot felul impuse de autoritățile de stat pentru frânarea pandemiei COVID-19 este mai mult decât o recesiune autoindusă: este, practic, un regres al diviziunii muncii, care nu va întârzia să-și arate efectele și în plan social.
Astfel, extinderea măsurilor de carantină face ca tot mai puțini oameni să poată participa activ la procesele economice. Numărul celor care oferă produse și servicii pe piață scade, ca și volumul și valoarea schimburilor comerciale. Se reduce amplu viteza de rotație a capitalului. Economia se despecializează și deprofesionalizează, iar societatea pe ansamblu devine mai săracă.
Poate că țările dezvoltate vor putea face față acestor efecte ale lockdown-urilor, întrucât își permit măsuri de relaxare monetară fără precedent și de neimaginat chiar și după marea criză din 2007-2009, cu care să compenseze pe datorie pierderile de venituri ale populației și firmelor. Mai mult, ele pot trăi o vreme din acumulările de prosperitate anterioare, mai precis din înaltul grad de diviziune a muncii atins înainte de pandemie. Nu același lucru se poate spune despre țări precum România, care chiar și în vremuri „normale”, de creștere, stătea prost la acest capitol și la viteza de circulație a capitalului.
Mai grav, erodarea diviziunii muncii prin restricții cu motivație sanitară riscă să ducă la segregare socială, un alt important factor de regres. Acest fenomen poate fi deja constatat atunci când ne uităm la cine este pentru și cine este contra înăspririi restricțiilor anti-COVID. Simplificând (însă nu foarte mult), susținătorii măsurilor dure sunt cei care își permit să lucreze de acasă, „gulerele albe”, „tehnocrații” noii economii digitale, cu venituri cel puțin medii și peste. „Gulerele albastre” care trebuie să iasă din casă ca să meargă la muncă și la afaceri (de exemplu să vândă produse agricole în piețe) se opun carantinei.
Numai că, până la digitalizarea integrală a economiei, până când (se presupune) roboții vor munci în locul nostru în toate sectoarele de activitate, cineva tot va trebui să ne pună mâncare în hypermarketuri, lumină în becuri și căldură în calorifere. Ceea ce ne ține în viață și îmbunătățește continuu calitatea vieții este diviziunea muncii și nu putem renunța la ea de frica pandemiei.
Dezadâncirea diviziunii muncii merge într-o singură direcţie, renunţarea la serviciile angajaţilor în paralel cu dezumflarea activităţii economice, atenţie deci la şomaj.