La Festivalul Internaţional de Dans de la Spoleto sunt puse în scenă crizele Europei
Într-una dintre perioadele cele mai dificile pentru Europa, traversată de tensiuni sociale şi politice, două spectacole de la cea de a 62-a ediţie a Festivalului Celor Două Lumi de la Spoleto abordează o Europă în criză, privind relaţia cu modernitatea şi măsura în care s-a pierdut patrimoniul ereditar al secolului al XIX-lea.
Marisa Berenson şi Adriana Asti sunt protagonistele a două piese fascinante, în echilibru între egoism, erotism, cruzime, povestite pe firul emoţional al memoriei. Două abordări dramatice diferite, ale lui Stéphan Druet şi Hermann Broch, văzute una după alta, ţes un mozaic compozit al crizelor Europei contemporane. Ei merită aplaudaţi pentru două momente teatrale de o puternică valoare artistică şi civică.
Dizolvarea romantismului
În Europa Reconstrucţiei au strălucit ultimele fulguranţe ale acelui secol al XIX-lea pe care două războaie mondiale aproape l-au eradicat şi care supravieţuieşte în amintirea vechii generaţii.
Adriana Asti este Zerlina, protagonista Nevinovaţilor, dramă sentimentală scrisă de Broch în 1949. Este cameristă într-o familie germană nobilă al cărei nume nu-l ştim. În trecut, cu aproape 40 de ani înainte, Zerlina l-a contestat pe misteriosul Von Juna în faţa baroneasei, dintr-un fel de răzbunare din gelozie feminină. Deşi baroneasa a avut de la acest bărbat o fiică, pentru Zerlina nu este o problemă de dragoste, ci de satisfacţie personală, de dominare asupra oamenilor, în pofida condiţiei sale sociale umile. O atrage către Von Juna şi episodul misterios al unei vechi iubite, probabil ucise de bărbat, salvat totuşi de aceeaşi Zerlina care distruge unele scrisori trimise de el baronesei.
După ce a avut şi a înşelat atâtea femei, Von Juna fuge ca un laş de una dintre ele căreia îi datorează libertatea, lăsând în urmă numai lacrimi şi amintiri.
Zerlina are două feţe indescifrabile: pe de o parte, la fel ca Don Ciccio Tumeo povestit de Tomasi di Lampedusa, se ridică la conştiinţa critică a unei societăţi în decadenţă, dar, în realitate, la o analiză mai atentă, a încercat să se substituie celor pe care îi acuză, să simtă că triumfă asupra femeii care l-a avut numai parţial pe Von Juna care apoi a dispărut.
Asti oferă o interpretare rafinată, elegantă, presărată cu o ironie subtilă şi oarecare cruzime feminină, în momentul dureros al trecerii de la idealurile iubirii romantice la cinismul impus de o societate bazată pe aparenţe şi pe bani. Scena în penumbră, cu două figuri aşezate aproape tot timpul, imobile şi distanţate una de alta, scena dialogului este în realitate un monolog ale cărui efecte asupra interlocutorului mut nu le cunoaştem. Tensiunea latentă stăpâneşte fără încetare cele două figuri. Toate acestea amintesc un tablou de Edward Hopper şi dau măsura acelei angoase existenţiale în care a căzut Europa din a doua parte a secolului al XX-lea.
Regizoarea şi coregraful Lucinda Childs joacă rolul misteriosului domn A., cel care ascultă confidenţele Zerlinei într-o muţenie impasibilă. În timpul lor, în momentele cruciale ale descrierilor lui Von Juna, în rapide flash-uri este reevocat vechiul seducător, insinuându-se că A. este chiar Von Juna, întors sub false aparenţe la locul delictului.
Nevinovaţii aminteşte titlul lui D’Annunzio, Inocentul, făcând aluzie la baroneasă şi la fiica ei Hildegard, avută cu von Juna.
Crizele sociale ale Europei moderne, rezidă şi în decăderea sferei afective în favoarea plăcerii personale, a erotismului nesănătos, a instrumentului răzbunării.
“Berlin Kabarett”
În Berlinul ultimilor ani ai agoniei Weimarului, Kirsten, (interpretată extraordinar Marisa Berenson) este directoarea unui cabaret din oraş, pe care îl conduce în colaborare cu fiul ei homosexual, cu un fost amant şi cu un trio de muzicieni (pianist, tropetist, baterist) care întreţine publicul cu cântece vioaie între jazz, swing şi motive populare, o coloană originală scrisă de Stéphane Corbin şi Kurt Weill.
Pe jumătate teatru muzical, pe jumătate teatru de boulevard, cu un pic de circ, un pic de bordel, o aluzie la un cabinet de curiozităţi, Berlin Kabarett este un text complex: un joc de iniţiere, de oglinzi, de ironie privind societatea şi viciul, care pare ieşit dintr-o pânză a Neue Sachlichkeit (Noul Obiectivism), oglindă febrilă a unui Berlin (şi a unei Europe) în care, paradoxal, părea posibil să-ţi permiţi orice. În interiorul cabaretului se oglindesc existenţele dificile ale evreilor, homosexualilor, intelectualilor dizidenţi care au suferit discriminarea şi persecuţia nazistă, în timp ce o Europă distrată se bucura de ultimele luni de pace înainte de colaps.
O minunată şi stringentă frescă a contradicţiilor unei epoci scurte, dar cruciale pentru destinele Europei. Berenson, ca metaforă a Vechiului Continent, încearcă un imposibil punct de întâlnire între societatea liberală de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi modernitatea reprezentată în spectacol de jazz, dar şi de nazismul care apare în fundal şi care marchează tragic cabaretul.
Soră ideală a Marlenei Dietrich din Îngerul albastru, Kirsten este morbidă, arivistă, la limita indiferenţei, constrânsă să supravieţuiască vânzându-se aceloraşi nazişti oficiali care i-au ucis fiul. Şi astăzi, în pofida curajoaselor lecţii ale lui Brecht, Sartre, Remarque, Artaud, Europa supravieţuieşte, prinsă între conflicte sociale, sărăcie, perversiune, arivism şi cult al aparenţelor.
La Festivalul de la Avignon Akram Khan conferă libertate “Cinei” lui Da Vinci
În curtea Palatului Papilor, coregraful britanic originar din Bangladesh, invitat pentru prima dată la Avignon, prezintă, până în 21 iulie, Outwitting the devil, o compoziţie inspirată liber de Cina lui Leonardo da Vinci, reprezentându-i pe Christ şi pe Apostoli. Un spectacol tulburător. Dansatorii încearcă să îndepărteze, printr-un ritual de grup, sfârşitul lumii.
Akram Khan nu s-a lăsat încarcerat niciodată într-un gen sau într-un format. Coregraful londonez a dovedit-o din nou. Ascultându-şi întotdeauna îndemnul inimii, el a adaptat Cina lui Leonardo da Vinci, operă care l-a marcat pe când era student la artele plastice, când profesorul le ceruse elevilor să propună o rescriere a scenei.
Câţiva ani mai târziu, tânărul plastician fusese uimit de remake-ul artistei australiene Susan Dorothea White, care îi înlocuise pe discipoli cu femei, Iisus devenind un aborigen şi Iuda singurul alb care bea o coca. Rescrierea pe scena de la Avignon este la fel de radicală, deşi păstrează o dimensiune mitologică.
Akram Khan remarcă: “în epoca smartphonurilor, unul dintre ritualurile de grup care rămâne este spectacolul”. El multiplică imaginile puternice cu ajutorul luminilor atent studiate şi cu o bandă sonoră care combină sonorităţi electronice aeriene şi bubuituri de tunet. Spectacolul are partea lui de violenţă şi atinge paroxismul printr-o condamnare la moarte. Dar dansul, superb, domină cu un solo de o extremă lentoare.
Coregraful este cunoscut pentru stăpânirea dansului traditional indian. În Outwitting the devil acesta este folosit în braţele omniprezente. Într-un gest care frizează mima, Dominique Petit, este un bătrân care soseşte pe scenă încărcat cu cărămizi negre ca nişte mici pietre funerare. El povesteşte un vis: “noapte după noapte, am mereu acelaşi vis: sunt tânăr, nemuritor şi ţin în mână o secure. Tânărul nu-şi poate imagina că va îmbătrâni”.
Ca întotdeauna la Akram Khan, tablourile sunt foarte teatrale. Aici, demonii sunt bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Ching-Ying Chien, Andrew Pan, Dominique Petit, Mythili Prakash, Sam Pratt şi James Vu Anh Pham sunt rând pe rând fantome şi fiinţe vii. Merită aplaudate dansurile de grup care, deşi în scrierea lor nu oferă nicio modernitate, devin ocazia unor fulgerătoare vârtejuri cu alură de dans al dervişilor. Spectacolul aduce un mare număr de figuri tutelare, mergând de la Pieta la posturi animalice.