Se exilase la Berlin în 1905, dezgustat de procesul de plagiat instrumentat (cu sprijinul inamicilor politici și literari) de labilul C.A. Ionescu (Caion), și de alte, multe, șicane și umilințe, unele politice.
Nepremierea „Momentelor” din 1901 („monumente”, după vorba umoristului G. Ranetti) va fi jucat și ea un rol. Cel pe care, în faza legionară, fostul simbolist N. Davidescu l-a numit „ultimul ocupant fanariot”, a rămas însă până la sfârșit un patriot sever, implicat în viața socială, politică și culturală a țării natale. Toate mărturiile, între care corespondența cu Barbu Ștefănescu Delavrancea și Paul Zarifopol, pamfletul „1907. Din primăvară până-n toamnă”, prezența continuă din publicistica românească, dar și nuvelele, schițele și povestirile pe filon folcloric balcanic o confirmă. „Fiu al unui avocat, administrator și actor cu rădăcini în Kefalonia (și al cărui tată a venit în Muntenia pe vremea lui vodă Caragea, cel cu ciuma, de la care și-a luat numele), acest geniu dramatic s-a aflat în centrul unei dinastii literare: a avut ca unchi doi importanți oameni de teatru (Costache și Iorgu Caragiali) și a fost el însuși tatăl a doi scriitori cu nume de evangheliști: Mateiu și Luca Ion”. Tușele acestea repezi și intens colorate, marca Paul Cernat (critic și istoric literar de mare clasă), constituie deschiderea unei minibiografii savuroase, și asta în ciuda prilejului deloc amuzant.
Acuzat de apologia adulterului
Dar să-i facem loc: „Școlar la Ploiesti, copil de trupă teatrală în tinerețe, «traseistul» politic Caragiale ajunge la «Junimea» conservatoare prin Eminescu, după ce trecuse pe la liberalii antidinastici (vezi «Boborul!») și combătuse în presa umoristică, la a cărei dezvoltare a avut un rol esențial. Va trece și pe la socialiști, și pe la conservatorii democrați ai lui Take Ionescu”. În continuare, cu profesorul Paul Cernat la catedră: „Alături de Petre P. Carp, Ion Luca Caragiale era unul dintre cei mai filosemiți intelectuali români ai vremii («O făclie de Paște» stă, în felul ei, mărturie). Nenea Iancu a înființat și a condus gazete, iar din unele a făcut concepte («Moftul român»)”. Și un reminder spumos: „După reprezentația «Nopții furtunoase» a fost acuzat, ca și Gustave Flaubert, de apologia adulterului, scos de pe afișul teatrului de directorul Ion Ghica”. Pagubă-n ciuperci!
Prin căsătorie, a scăpat de boemă și de sărăcie
Revenind în câteva cuvinte la familia Junimea: „Dramaturgul din Haimanale s-a despărțit, în 1890, de protectorul Titu Maiorescu prin câteva articole demolatoare și s-a apropiat de Dobrogeanu Gherea (care va scrie despre el cele mai bune pagini critice proprii). A ilustrat astfel la vârf prin literatura și publicistica sale (legate ombilical) ce aveau comun conservatorul și socialistul: critica «formelor fără fond» liberale”. Din nou Paul Cernat: „Ieșit din boemă și sărăcie prin căsătoria cu Alexandrina Burelly și moștenirea mătușii «Momuloaia», Caragiale a suportat greu climatul public bucureștean. Creatorul lui Mitică («bucureștean prin excelență», diminutiv profan al sfântului Dumitru, patronul orașului) a fost în realitate un adversar bonom al neseriozității «micului Paris»”. Mai mult: „Profund citadină, dar nu citadinistă, opera acestui critic unic al modernizării românești rămâne, până azi, cea mai fidelă și mai expresivă oglindă a mentalităților urbane (mic-burgheze) de la periferia Occidentului”, apreciază Cernat. Și nu fără temei! „Primul între comediografii români, dar și cel mai valoros dintre scriitorii noștri politici, Caragiale ar merita studiat inclusiv ca politolog și sociolog empiric. Departe de a se învechi, cum i-a prezis liberalul Lovinescu, spiritul său e mai prezent ca oricând”, opinează Paul Cernat.
Avocat al țărănimii oprimate
Și câteva comentarii (critice) legate strict de operă: „Creator de limbaj comic, inspirator al lui Eugen Ionescu, admirat și revendicat de mai toți marii moderni autohtoni, idol al postmodernilor, actualizat continuu, autorul «Nopții furtunoase», al «Scrisorii pierdute», «Conului Leonida… » și al farsei «D’ale carnavalului» a fost o personalitate ambivalentă: critic al naționalismului grandilocvent, a pus umărul, alături de George Coșbuc și Alexandru Vlahuță, la incipienta mișcare sămănătoristă, iar drama «Năpasta», pamfletul din 1907 și o parte a nuvelisticii îl arată ca avocat al țărănimii oprimate”, evidențiază Cernat. Imediat, o constatare potrivită: „Caragiale a sfârșit prin a intra el însuși în folclor”. „Versatilul comediograf - a completat talentatul biograf - a fost și un extraordinar scriitor al înnebunirii, observator al tenebrelor «naturii umane», iar realistul clasic - un maestru al fantasticului modern”. Epistolier strălucit, bon viveur plin de spirit, mizantrop cinic și „rău” în aparență, dar idealist și sentimental în fond, Caragiale și-a cheltuit (spun unii) geniul în conversație. Antiliric, a scris și poezie - minoră, în special compuneri parodice.
Fascinat de enigme, mistuit de superstiții
Pare un portret complet, așa-i? Nu și pentru Paul Cernat: Comentator și evocator al fenomenului teatral, cel mai valoros dramaturg român a fost (și) un cititor avizat al clasicilor francezi, dar și al lui Machiavelli sau Dostoievski. A adaptat în manieră proprie - ca și Sadoveanu - vechi narațiuni europene și orientale («Kir Ianulea», «Calul dracului» ș.a.). Nuvelele «Inspecțiune» și «Două Loturi» fac trecerea între Gogol și Kafka. A tradus din Edgar Poe, care i-a stimulat gustul pentru enigme. Ca și fiului Mateiu de altfel, cu care împărtășește mania perfecțiunii compoziționale și stilistice”. Ultimele glose: „Nu-i plăceau naturile de tip Macedonski («Macabronski»), iar Hasdeu îl intriga. Era plin de superstiții, ca mulți raționaliști”. O picanterie la final: „Cu Eminescu a împărțit destule (de la ipostazele de sufleuri la redacția «Timpului» până la… Veronica), iar după moartea poetului, demitizatorul de profesie l-a mitizat. Complementari și la fel de greu traductibili, cei doi prieteni împart și azi primele locuri ale canonului literar (și mentalitar) autohton”.
„Dintr-odată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic… ”
După acest minunat crochiu asumat de Paul Cernat, să facem loc și ilustratei în care personajul principal iese din scenă. Ea a fost schițată de Cella Delavrancea, prietenă intimă a familiei Caragiale, în volumul „Dintr-un secol de viaţă”. „Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-odată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficși. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?”, se întreba, pe bună dreptate, muziciana. Cu argumente înduioșătoare: „În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”, își amintea Cella Delavrancea. Ion Luca Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin, din cauza unui accident vascular cerebral. S-a speculat, ulterior, că I.L. Caragiale ar fi fumat 80 de țigări în ziua fatidică!
Știați că ...
…deși aproape imposibil de tradus (ca și Mihai Eminescu), Ion Luca Caragiale a fost totuși plagiat, în 1903, de un francez obscur, Andre de Lorde pe numele lui, care a copiat cu dezinvoltură, la Paris, nuvela „Năpasta”
110 de ani s-au împlinit pe 9 iunie 2022 de la moartea lui I.L. Caragiale
„Primul între comediografii români, dar și cel mai valoros dintre scriitorii noștri politici, Caragiale ar merita studiat inclusiv ca politolog și sociolog empiric”, Paul Cernat, critic literar
„Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficși”, Cella Delavrancea, despre moartea lui Caragiale
„Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”, Cella Delavrancea
„Comunismul românesc va fi o combinație între Stalin și Caragiale”, Belu Zilber, comunist ilegalist de legendă