Istoria culturală a uriașului mușuroi legănat de unduirile stepelor este tulburătoare și poate că, înțelegând-o, îi vom putea absolvi cândva de păcate pe fiii ei rătăciți astăzi sub potecile strâmbe ale războiului.
Simbol al vechii Rusii și păstrătoare a peceților intime ale unui popor hăituit și prins iremediabil în mrejele Orientului, Moscova a moțăit vreme bună în umbra Kievului, capitala cnejilor creștinați, coborâtori din vikingi. După ce raidurile mongolilor au prăpădit statele kievene, boierii moscoviți au început să se dezmeticească slujind ca strângători de biruri pentru hani. Au adunat avere, au căpătat astfel putere și, tolerați de căpeteniile mongole, și-au ridicat biserici mândre cu cupole în forma bulbului de ceapă, palate și ziduri de apărare pe firul apei numit Moscova. Profitând apoi de înmuierea războinicilor mongoli, de spargerea hoardei în mai multe hanate, cnejii au coagulat în jurul lor națiunea rusă, iar în 1380, în urma bătăliei de la Kulikovo, unde i-au bătut pe mârzacii Hoardei de Aur, au întărit și mai mult inima Rusiei care pulsa - ați ghicit - la Moscova. Frângerea hanatelor Kazanului și Astrahanului (1550) a conturat și mai strâns profilul Rusiei pe peretele istoriei, iar pentru a marca acest moment de eliberare din juvățul mongol Ivan al IV-lea (cel Groaznic) a materializat un vis vechi într-o catedrală nouă în Piața Roșie.
De ce se cred rușii salvatorii omenirii
„Catedrala Sfântului Vasile simboliza restabilirea triumfătoare a tradițiilor ortodoxe ale Bizanțului. Numită inițial Mijlocirea Maicii Domnului (pentru a marca faptul că în acea sfântă zi de sărbătoare din 1552 fusese cucerită capitala tătară a Kazanului), catedrala semnala rolul Moscovei de capitală a unei cruciade religioase împotriva nomazilor tătari ai stepei”, aprecia istoricul Orlando Figes în studiul „Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei” (Polirom, 2019). Această misiune imperială - mai opina distinsul profesor britanic - era expusă în doctrina Moscovei ca a treia Romă, doctrină fixată în piatră prin însăși Catedrala Sfântul Vasile. După căderea Constantinopolului în 1453, Moscova s-a considerat ultimul nod al religiei ortodoxe, moștenitoarea Romei și a Bizanțului și, drept urmare, salvatoarea omenirii. De altfel, cnejii Moscovei ajunseseră să revendice titlul imperial de „țar” (termen derivat din latinescul caesar), iar pe blazon își stilizaseră, pe lângă figura Sfântului Gheorghe, vulturul bicefal al monarhilor bizantini. Susținerea Bisericii - mai specula Orlando Figes - era esențială pentru ca Moscova să devină orașul-mamă al Sfintei Rusii. În 1326, mitropolitul, îmboldit de suveran, a pivotat centrul de greutate al Bisericii Ruse din Vladimir spre Moscova. Această contopire cu ortodoxia - considera Figes - a fost consolidată în biserici și mănăstiri, în icoanele și frescele lor, care au făcut gloria artei ruse medievale.
O regină-mamă în doliu
Potrivit folclorului, Moscova se lăuda cu un număr de așezăminte religioase egal cu „de patruzeci de ori patruzeci”. „Numărul real - constata istoricul britanic - depășea cu puțin două sute (până la incendiile din 1812), dar Napoleon, impresionat de imaginea acestui oraș cu cupolele lui aurite, văzut de pe Dealul Vrăbiilor, i-a scris împărătesei Joséphine repetând numărul mitic de biserici”. Mistuită de flăcări după cavalcada de tristă amintire a corsicanului Bonaparte, capitala avea să cunoască declinul odată cu construirea Sankt-Petersburgului lui Petru cel Mare, țarul care a urât Moscova pentru amintirile nefericite care-l legau de copilărie. În vreme ce din mlaștinile asanate ale Balticii se opinteau spre cer linii și curbe noi, occidentale, la Moscova focurile din cămine se stingeau unul după altul pentru a fi înviate departe, pe Neva. Meșteri, negustori, nobili, profesori și studenți fugeau, de-a valma, spre Sankt-Petersburg, lăsând Moscova în mâinile rascolnicilor, pradă visurilor lor mistice și exacerbate. Aleksandr Pușkin compara orașul, decăzut la rangul de capitală de provincie, cu o regină-mamă searbădă, înveșmântată în doliu și obligată să se plece în fața unei noi împărătese.
La un pas de nimicire
„Cu căsuțele ei din lemn și străduțele înguste, șerpuite, cu palatele burdușite de grajduri și curți împrejmuite, unde vacile și oile erau lăsate să umble în voie, Moscova avea atunci un pronunțat aer rural. Era numită «Marele sat», poreclă păstrată până în prezent”, menționa istoricul Orlando Figes în lucrarea citată anterior. Dacă Petru cel Mare a abandonat scârbit Moscova, construindu-și din temelii o nouă reședință, Ecaterina cea Mare, vlăstar nemțesc, a fost și mai pornită împotriva acestui oraș care oglindea atât de bine spiritul rus. „Moscova - clama Ecaterina - e locul trândăviei. Spațiul ei imens îi îndeamnă pe nobili la indolență și lux”. Blamată pentru călugării ei fanatici, pentru bisericile și icoanele despre care prostimea credea că sunt făcătoare de minuni, pentru preoții șarlatani și hoții adormiți prin șanțurile murdare, Moscova a fost la un pas de nimicire. La începutul anului 1770, când ciuma a retezat mii de vieți, iar mii de case au fost purificate prin foc, Ecaterina cea Mare a vrut să radă pur și simplu orașul de pe fața pământului. Și-a convocat arhitecții, inginerii și constructorii și le-a ordonat să conceapă planuri noi pentru o nouă urbe, una civilizată, după modelul Sankt-Petersburgului, care era gândit ca un nucleu de piețe interconectate prin bulevarde aerisite, cheiuri, canale și parcuri.
Febra nebună
„Arhitecții Vasili Bajenov și Matvei Kazakov au convins-o pe Ecaterina să înlocuiască cea mai mare parte a Kremlinului medieval cu noi structuri clasice. S-au executat demolări, apoi, din lipsa resurselor financiare, totul a stagnat. Abia după 1812 centrul Moscovei a fost reconstruit în stil european. Piața Roșie a fost deschisă prin îndepărtarea tarabelor care creaseră sute de ani senzația unui spațiu mai degrabă sufocant decât a unui loc public deschis. Din piață au fost proiectate în eventai trei noi bulevarde, iar aleile mici și întortocheate au fost desființate”, nota profesorul britanic în studiul cultural închinat Moscovei. După 1812 soarta a zâmbit larg bătrânei doamne a Rusiei, metamorfozată în stindard național. S-au proiectat ansambluri arhitecturale moderne: Piața Teatrului, cu Teatrul Balșoi în centru, a fost finalizat în 1824, urmat de Centura Bulevardelor și Centura Grădinilor (și astăzi principalele centuri ale metropolei), dar și de Parcul Alexandru, lipit de zidul de vest al Kremlinului. Concomitent, pe arterele principale ale Moscovei au fost înșirate palate, case elegante, conace ... O febră nebună cuprinsese valea cândva adormită.
Un farmec lejer
„Furnicile se întorceau la mușuroiul lor, curățau gunoaiele, ouăle și insectele moarte pentru a-și reface viața de dinainte. Mușuroiul purta înăuntrul lui ceva indestructibil, o forță care le atrăgea pe furnici fără ca acestea să aibă putința de a i se smulge”, scria Lev Tolstoi într-o pagină memorabilă dedicată Moscovei din acea epocă. De remarcat - sublinia și istoricul Orlando Figes - că în toată această frenezie a construcțiilor nu s-a pus nicicând problema imitării servile a urbelor occidentale. Moscova a îmbinat întotdeauna stilul european cu propriul stil. Fațadele clasice erau atenuate prin folosirea culorilor pastelate calde, a formelor ample, rotunde și greoaie și a ornamentelor rusești. Efectul general? Orașul emana un farmec lejer care lipsea cu desăvârșire din austeritatea rece și grandoarea imperială a Sank-Petersburgului. Stilul acestuia era dictat de curte și de moda Occidentului, pe când al Moscovei era impus mai degrabă de provinciile rusești”. Observație corectă, dacă ținem cont de faptul că aristocrația moscovită era, de fapt, o extensie a nobilimii provinciale. Răsfățații Rusiei își petreceau vara la țară, pe moșii întinse, și reveneau la Moscova în octombrie, când se dădea startul balurilor și banchetelor pantagruelice. Apoi, când drumurile se dezghețau și deveneau practicabile, boierii luau din nou calea refugiului tihnit al livezilor cu vișini și meri înfloriți.
La bătaia dintre Est și Vest
Situată în inima granițelor rusești, la răspântia economică dintre nord și sud, dar și între Europa și stepa orientală, Moscova a fost îmbibată de influențe diverse, constituindu-se de la sine într-o capitală culturală de necontestat. „Este un amestec bizar de Est și Vest, o confluență uimitoare și de neînțeles de superstiție și splendoare, ignoranță și cunoaștere”, considera poetul Konstantin Batiușkov. „Dacă ar exista minarete în loc de biserici - socotea și criticul Belinski -, ne-am putea ușor închipui că nu suntem în Moscova, ci într-unul din acele sălbatice orășele despre care se povestea în Șeherezada”. Marchizul de Custine spunea despre cupolele Moscovei că erau ca niște domuri orientale din Delhi, în vreme ce donjoanele și turnurile te purtau cu gândul la Europa cruciadelor. Napoleon, la rândul lui, compara bisericile somptuoase ale orașului cu niște moschei.
Fără jumătăți de măsură
Moscova a fost și este, fără îndoială, sufletul Rusiei, unul care a reflectat și încă mai oglindește fidel firea spontană, visătoare și relaxată a oamenilor locului. Poate că Gogol a sintetizat totuși cel mai bine, într-o comparație celebră, fibra interioară a orașului: „Sank-Petersburgul este o persoană meticuloasă, punctuală, un neamț desăvârșit care privește lucrurile în mod calculat. Înainte să dea o petrecere, își va verifica finanțele. Moscova e un nobil rus, iar dacă vrea să se simtă bine, va petrece până va cădea lat și nu-și va bate capul cu câți bani are în buzunare. Moscovei nu-i plac jumătățile de măsură … Sankt-Petersburgul adoră să tachineze Moscova pentru lipsa ei de grație și de gust. Moscova îi reproșează Sankt-Petersburgului că nu știe să vorbească rusește”.
Sankt-Petersburg e capul nostru, Moscova e inima noastră”, proverb rusesc
Rusia are nevoie de Moscova, Sankt-Petersburgul are nevoie de Rusia”, Nikolai Gogol, scriitor
Moscova - puțin peste unsprezece milioane de locuitori în prezent - este cea mai populată metropolă a Europei
Potrivit revistei Forbes, Moscova este și orașul în care trăiesc cei mai mulți miliardari: 79