Starea de urgență permite, între alte măsuri, și restrângerea dreptului de proprietate privată. Privită ca sacrosantă în teorie, proprietatea privată în România este destul de ,,subțire” în relația cu statul. Istoria are multe episoade dramatice de schimbare a proprietarilor. Reformele lui Cuza, micșorarea forțată a moșiilor după Primul Război Mondial, naționalizarea din 11 iunie 1948 și procesul de colectivizare a agriculturii, dictate de ideologie, au lăsat urme adânci pentru milioane de români. Procesul reparatoriu deschis după 1990, care a permis retrocedări cu acte de proprietate de pe vremea lui Burebista, a provocat alte mari tensiuni în societate. În multe cazuri, privatizarea bunurilor statului și retrocedarea proprietăților imobiliare au fost mari eșecuri. În industrie privatizarea a născut o catastrofă, terminată în falimente pe bandă rulantă, iar retrocedările de păduri au efecte de calamitate pentru mediu. În starea de urgență sunt posibile rechiziții, adică unele proprietăți private trec în folosința și administrarea statului pe o perioadă determinată. Asta nu înseamnă, din punct de vedere juridic, naționalizări, termen care pentru români are conotații puternic negative. În situații de criză sau din considerente economice în multe țări occidentale însă naționalizările nu provoacă spaime, ci sunt privite ca o intervenție a statului pentru salvarea unor entități esențiale ajunse în impas. Naționalizările din anul 1981, care au inclus în Franța controlul asupra uzinelor Renault, au permis consolidarea grupului-fanion al industriei din Hexagon. În 2008, în perioada crizei financiar-bancare, Marea Britanie a naționalizat Royal Bank of Scotland, la care statul deține și acum 62 la sută din capital. În Statele Unite, marele grup de asigurări AIG a fost salvat printr-o infuzie de 182 miliarde de dolari, Federal Reserve având un beneficiu apoi de 25 miliarde de dolari. La fel, naționalizarea celor două fonduri de investiții - Freddie Mac și Fannie Mae - prăbușite de bula imobiliară, a asigurat continuarea activității cu infuzii de peste 300 miliarde de dolari.
Ce efecte va avea criza coronavirus pentru economia românească? Estimări nu există, pentru simplul motiv că am intrat în tunel abia de câteva zile și nimeni nu poate spune că vede luminița de la capătul lui, prioritatea fiind acum asigurarea unei funcționări a sistemului de sănătate. Sunt însă scenarii care includ naționalizări. Presiunea pe sistemul public poate impune naționalizarea spitalelor private, așa cum a făcut statul spaniol. Se poate recurge la naționalizări în industra pharma pentru a dirija producția spre necesarul intern de medicamente. Vital pentru funcționarea economiei este sistemul bancar. Vor face băncile private, majoritare cu capital străin, sacrificii pentru asigurarea lichidităților? Vor avea capacitatea să reziste singure crizei din economie? Teoretic, statul poate recurge la naționalizări ca să salveze băncile intrate în dificultate cu infuzii de capital, preluând controlul, după modelele de la britanici și americani. Putem să asistăm și în alte domenii strategice la naționalizări. În industrie, producția de energie este susținută de companii de stat, doar distribuțiile sunt la entități private. Transporturile sunt în mare măsură ale statului, și după criză, puțini se vor mai gândi la privatizări în acest sector, care are nevoie cronică de subvenții. Cred că în Marele Război COVID-19 vor cădea victime nu doar oamenii, ci și sectoare ale economiei dominate de capitalul privat. Creșterea rolului statului prin control direct - prin naționalizări și instituții de dirijare mai puternice - va trasa liniile de forță ale perioadei postbelice.