Chiar dacă vânzarea de oale a intrat într-un oarecare declin, el a încercat să se adapteze. Dacă din partea oamenilor obişnuiţi nu mai este cerere, vinde în schimb vase de lut la mall-uri şi restaurante. Printre clienţi se numără şi colecţionari. Un medic de la Spitalul de Recu-perare din Iaşi îi este cel mai fidel, dar sunt sute ca el în judeţ şi în ţară. Dumitru Luchian se ocupă de olărit de 65 de ani şi se mândreşte cu acest lucru. A furat meseria de la părinţi, începând să lucreze de la vârsta de nouă ani. Atelierul şi cuptoarele sale de la Schitu Stavnic (Iaşi) funcţionează de o viaţă de om. „Olăritul l-am învăţat de la părinţi. Prima dată am făcut trei oale mici. Nu am reuşit din prima, am stricat multe până am învăţat. Meseria asta se fură. Tata mi-a purtat la început mâna pe lutul ce se rotea, până m-am obişnuit. Nu-i uşor, e greu, numai ce pregăteşti materialul. Poate dura o jumătate de oră, câteva ore sau câteva zile”, spune meşterul. Apoi îşi arată produsele: oale mari de umplut cu borş, oale pentru sarmale, căni pentru apă, vin, oale de pus laptele la prins. „Până să înveţi meseria asta, trebuie să stai doi-trei ani să lucrezi, să-ţi dai silinţa! Am patru băieţi care au învăţat olăria. Înainte erau mai mulţi meşteri, acum a ieşit plasticul ăsta... Oamenii ar trebui să înţeleagă că în oală totul iese mai sănătos, borşul, laptele prins, friptura, sarmalele”.
Adaptarea la timpurile noi - obligatorie
Chiar dacă vasele moderne au cam luat locul celor executate tradiţional, din lut, meşteşugari ca Luchian se adaptează vremurilor. „Am făcut oliţe pentru sarmale mici, care au prins a se da la restaurante şi la mall-uri. Am onorat comenzi şi pentru nunţi, pentru magazine mari, cârciumi”, spune soţia sa, de 73 de ani, care lucrează alături de soţul ei. „Eu pregătesc materialele. El le face. Avem un teren la care săpăm, nu chiar la adân¬cime, şi scoatem argilă. Lutul se munceşte greu, se aduce de acolo, se pune la muiat, înainte se bătea apoi cu braţele, acum este malaxor din ăsta, partea cea mai grea este atunci când pregăteşti ingredientele, pentru că e o muncă fizică, din muşchi, din braţe. Dăm la un malaxor o dată, de două ori. E foarte greu, până să ajungi din pământ, cu lutul la roată, să dai forma vasului, apoi la uscat, unde se mai şi strică unele vase, după care la cuptor. Este multă manoperă. O serie de oale durează şi două luni”. Practi¬carea unei meserii tradiţionale le-a adus soţilor mult belşug, dar şi multe junghiuri. „În meseria asta sunt şi multe boli profesionale, de la fum. Mulţi fac reumatism, de la umezeală. Dar lutul mai şi vindecă, vindecă rănile, argila trage orice”.
Cu banii câştigaţi pe oale am făcut vile pentru 10 copii. La toţi le-am făcut case, le-am cumpărat pământ, le-am făcut cumătrii, nunţi. Dar am muncit şi în altă parte. Sunt mulţumit pentru ce am realizat. Se câştigă şi acum, nu mori de foame. Am o meserie şi e mare lucru!
Olăritul mergea mai bine înainte, merge şi acum, însă vânzările variază: când da, când nu, pentru că nu prea mai are lumea bani.