In 1980, o lege girată de marile universități din SUA a transformat peste noapte zeci de milioane de oameni aflați la limita unui diagnostic în carne de tun pentru industria farmaceutică. Ecourile acestei manevre mercantile nu s-au stins nici până în ziua de astăzi...
În 1960, psihiatrul R.D. Laing a publicat volumul The Divided Self: An Existential Study in Sanity and Madness. Cartea a devenit o biblie a contraculturii. A avut succes în rândul hipioților, al poeților și al protestatarilor împotriva războiului, care se mobilizau în campusurile universitare din America și Europa și citau maxima lui Laing, conform căreia nebunia era „o reacție perfect rațională la o lume nebună”. Faima lui Laing s-a răspândit rapid. El a devenit figura emblematică a mișcării „antipsihiatrice”, care a susținut sfârșitul etichetării psihiatrice. Laing vedea nebunia ca pe un construct. El afirma că într-o societate care valida Războiul din Vietnam și împușcarea studenților în campusuri, cu greu s-ar putea afirma că persoanele bolnave psihic suferă de o tulburare mintală într-o măsură mai mare decât restul societății. De fapt, etichetarea vocilor disidente ca „nebune” era o formă de a le reduce la tăcere. După Războiul din Vietnam și afacerea Watergate, ideea shakespeariană potrivit căreia nebunii sunt singurii oameni care văd adevărul a devenit o teză majoră a stângii antiautoritare, articulată de autorul de literatură SF distopică Philip K. Dick, care a descris nebunia ca pe „o reacție adecvată la realitate”. Însă R.D. Laing a extrapolat această idee, validând-o din punct de vedere medical. Laing a insinuat că închiderea persoanelor bolnave psihic în instituții psihiatrice, unde li se administrau forțat sedative, era persecuție politică. Bolnavii internați ar fi fost, așadar, prizonieri politici.
Marxismul LSD
„R.D. Laing a fost luat în serios. A apărut la emisiuni TV celebre și a fost aclamat ca un geniu de universități de pe întregul teritoriu american. Laing a susținut că întreaga noastră înțelegere a bolii în societatea modernă era eronată. Nu tu erai bolnav, ci societatea capitalistă îmbolnăvise societatea, silind-o să se conformeze unor ritualuri degradante precum consumerismul și munca de birou. Dacă încercai să evadezi, erai catalogat drept nebun. Dar nu tu erai nebun, ci sistemul”, explica jurnalistul BBC Jacques Peretti în cadrul unei investigații publicate în volumul Înțelegerile care ne-au schimbat lumea (Litera, 2019). Marxismul LSD al lui Laing era peste tot - specula Peretti -, dar după încheierea Războiului din Vietnam, estomparea amintirii afacerii Watergate, prăbușirea contraculturii și ascensiunea ideilor Noii Drepte la mijlocul anilor ’70, el a devenit brusc demodat. Ideile lui au dispărut la fel de repede cum apăruseră. Apoi, în doar câțiva ani, s-a petrecut ceva extraordinar. Ce anume? „În 1980, reprezentanții industriei farmaceutice s-au uitat la teoriile discreditate ale lui Laing și au văzut ceva ce nu mai remarcase nimeni înainte. Dacă era așa cum spunea Laing și nu tu erai bolnav, ci capitalismul te îmbolnăvise, acest lucru era util industriei farmaceutice. Locul tău de muncă, locuința ta, prietenii și chiar copiii tăi te puteau îmbolnăvi”, comenta Jacques Peretti. De fapt, orice te putea afecta. Anxietățile privitoare la curățenie sau la cartierul tău te puteau îmbolnăvi. Sexul, alimentația, animalele de companie, aglomerația, cumpărăturile, spațiile mari, spațiile mici, spațiile retrase, spațiile zgomotoase, partenerul tău, mașina ta, lumina soarelui, întunericul excesiv sau fobia față de orice - de la peluze, până la clovnii de la petrecerile pentru copii - te puteau îmbolnăvi. Iar aceste boli se puteau manifesta prin transpirații, palpitații, teamă irațională, amețeală, greață, comportament compulsiv etc. Care era ideea?
Cercetări academice-capac
Toate acestea - considera Peretti - puteau fi redefinite ca „boli”. R.D. Laing, marele preot al anticapitalismului, venise fără să vrea în sprijinul industriei farmaceutice. Se putea demonstra că viața modernă te îmbolnăvește, dar, spre deosebire de Laing, industria farmaceutică putea să te trateze cu medicamente eliberate pe bază de rețetă. Iar soluția pentru a aduce pe piață aceste medicamente era obținerea aprobării lor de către cea mai înaltă autoritate de reglementare a guvernului american, Food and Drugs Administration (FDA). Problema era că FDA solicita dovezi. Iar obținerea dovezilor presupunea accesul la departamentele universitare. „La începutul anilor ’80, aceste departamente aveau probleme. Președintele Reagan fusese ales de curând pe baza promisiunii de tăiere a cheltuielilor publice, iar primele pe lista tăierilor se aflau departamentele universitare cu orientare de stânga. Aceleași unde se preda teoria lui R.D. Laing”, menționa jurnalistul BBC. Mai mult: „Dar factorul principal care făcea aceste departamente universitare foarte neatractive pentru administrația Reagan era același care le făcea utile industriei farmaceutice. Ca să obțină aprobarea FDA, industria farmaceutică avea nevoie ca departamentele respective să furnizeze cercetări academice credibile în sprijinul acestor sindroame. Industria farmaceutică avea nevoie de un plan”. Care a fost conceput rapid și eficient.
Senatorul Bob, „săgeata” Pfizer
Să-l facem cunoscut, așa cum a fost el devoalat de cercetătorul Jacques Peretti: „Istoric, departamentele universitare nu aveau nevoie de finanțare externă. Scopul independenței lor financiare era tocmai protejarea societății de furnizarea «dovezilor» academice puse în slujba intereselor de afaceri precum cele ale companiilor de medicamente. Dar exista o soluție de eludare a problemei”. Una cu greutate! Peretti a ordonat firul anchetei: „Senatorul Bob Dole nu era doar un prieten al președintelui Reagan și un actor respectat al administrației de la Washington, ci se afla și în boardul companiei Verner Lipvert Bernhard, o firmă de consultanță juridică din Manhattan angajată de compania farmaceutică Pfizer”. Și? „Dole avea să susțină o lege - Legea Bayh-Dole din 1980 - care, pentru prima dată în istorie, avea să deschidă departamentele universitare, astfel încât acestea să poată primi finanțare directă de la companiile farmaceutice”. Manevră îndrăzneață executată la cel mai înalt nivel! „Odată cu începerea redactării legii - mai consemna Peretti -, a început și o cursă pentru angajarea unor cercetători în acest proiect, cu scopul de a conferi actului o credibilitate puternică. Profesorul John Abramson, de la Harvard, unul dintre principalii specialiști în asistență medicală primară, a fost abordat și a refuzat”.
Dezvăluiri din interior
„Privind înapoi peste cincizeci de ani, americanii vor vedea acest moment ca fiind cel în care guvernul i-a abandonat în mâinile industriei farmaceutice”, a comentat ulterior profesorul Abramson. Și asta pentru că Legea Bayh a fost adoptată cu aplauze în 1980. „Lumea era pe cale să aibă tot felul de boli de care nu mai auzise niciodată până atunci”, a conchis la rândul lui Jacques Peretti. Dar cum funcționa mecanismul? Peter Rost, fost director de marketing la compania Pharmacia, e convins că precauțiile împotriva medicamentelor netestate blocate de FDA au fost eludate prin acest nou „parteneriat” dintre companiile farmaceutice și departamentele universitare. „S-a creat un joc de ping-pong: un medicament era trimis universității, care făcea cercetări selective, apoi testa medicamentul pentru compania farmaceutică și aplica sigla sa de «școală independentă». În plus, universitarii ofereau informații cu privire la orice potențială problemă ridicată de FDA”, dezvăluia Peter Rost. „Sfântul Graal - verticaliza Peretti - era inventarea unor noi afecțiuni. Vince Parry a fost director executiv la compania Roche și a descris procesul descoperirii acestor noi suferințe ca pe unul de selecție atentă a exemplelor convenabile. Sarcina lui Parry era uimitoare”. Mai exact?
O misiune delicată
Vince Parry avea misiunea să încurajeze inventarea de tulburări medicale, să reinventeze afecțiuni puțin cunoscute și să le readucă în atenție pe cele uitate. Se putea spune oare despre studenții care stăteau în camere cu draperiile trase și mâncau zile întregi numai pizza că sufereau de lipsă de vitamina D și, deci, că erau expuși unui risc iminent de rahitism sau că aveau o „tulburare afectivă sezonieră”? Se putea, da? Nicio problemă. Pentru acești studenți aveau să fie create medicamente potrivite. „Au apărut o mulțime de sindroame, de care nu știuse nimeni înainte, care au fost popularizate, definiția lor fiind extinsă astfel încât să acopere noi domenii uriașe din viața cotidiană. Dacă aceste afecțiuni ar fi existat înainte - aprecia Jacques Peretti -, rareori ar fi fost diagnosticate. Nu mai era cazul. Acum erau bine-cunoscute: tulburare de deficit de atenție, encefalomielită mialgică, tulburare bipolară, TOC, HRD (sindromul hipoparatiroidism-retard-dismorfism), TSPT, SII, sindrom metabolic, tulburare disforică premenstruală, TAS (tulburare de anxietate socială și tulburare afectivă sezonieră)”. Vă sună vreunul cunoscut?
Obiectiv real: bani, bani, bani
„Aceste acronime - mai sintetiza cercetătorul britanic Jacques Peretti - reprezentau o mulțime de fobii și dependențe vagi, de la teama de suprafețe lucioase până la anxietatea provocată de ratarea unor vânzări promoționale. Important pentru industria farmaceutică era că orice senzație de amețeală sau de confuzie sau orice anxietate puteau deveni afecțiuni medicale validate de cercetarea academică”. Dar, atenție! Ideea nu era inventarea unor afecțiuni complet false. Multe tulburări existaseră de zeci de ani și afectaseră în mod real diverse persoane, pentru care ar fi fost mare lucru să fie diagnosticate și tratate la timpul potrivit. Oportunitatea de afaceri - concluziona Peretti - consta în popularizarea și extinderea diagnosticului la milioanele de oameni care ar fi fost greu de integrat în limitele clare ale unui diagnostic. Toți aceștia au fost transformați dintr-odată în pacienți. Și asta ca efect direct al Legii Bayh-Dole, o manevră imorală prin care s-a urmărit îmbogățirea marilor jucători din industria farmaceutică (și a politicienilor, și a savanților complici, bineînțeles).
„Nebunia este doar o reacție adecvată la realitate”, Philip K. Dick, scriitor
Senatorul Bob Dole nu era doar un prieten al președintelui Reagan, ci se afla și în boardul companiei Verner Lipvert Bernhard, o firmă de consultanță juridică din Manhattan angajată de compania farmaceutică Pfizer
„S-a creat un joc de ping-pong: un medicament era trimis universității, care făcea cercetări selective, apoi testa medicamentul pentru compania farmaceutică și aplica sigla sa de «școală independentă»”, Peter Rost, fost director de marketing la compania Pharmacia