„Riscăm o pandemie a îndatorării?” Întrebarea este lansată spre dezbatere publică de unul dintre cei mai longevivi politicieni germani, Wolfgang Schäuble, fost ministru de finanțe, actual președinte al Bundestagului german. Pe fondul crizei economice provocate de pandemia COVID-19, multă lume se întreabă dacă nu cumva economiile suferinde ce au avut (și încă au) mare nevoie de masive „injecții” financiare nu cumva vor purta decade întregi o mare povară pe umeri: cea a achitării împrumuturilor și costurilor lor? Schäuble amintește că în toamna trecută, datoria publică a Germaniei a crescut cu o rată de peste aproape 12.000 de dolari pe secundă, un record al decadelor postbelice. Potrivit președintelui Bundestagului, consecințele fiscale ale pandemiei au devenit o preocupare centrală în parlamentul de la Berlin, pachetul masiv de salvare de 1,3 miliarde de euro al Germaniei alimentând o lungă dezbatere cu privire la sustenabilitatea datoriei țării.
Dar nu numai în Germania, ci și în celelalte state europene și din lumea întreagă această accelerare puternică a datoriilor este prețul plătit pentru a evita consecințele economice ale COVID-19. Multe guverne se întreabă dacă și cât anume pot continua să suporte povara tot mai mare a supraviețuirii economice cu „bani din elicopter”. Sunt multe țări - iar România este printre acestea - în care datoriile guvernamentale erau mari și fără să mai lovească pandemia COVID-19, iar guvernele nu au făcut progrese în reducerea deficitelor bugetare. În astfel de economii - repet, deci și în România -, datoriile suplimentare legate de pandemie cad greu peste povara deja existentă. Chiar și statele europene dezvoltate, ale căror economii sunt legate prin moneda unică, își pun problema schimbării de paradigmă în rezolvarea chestiunii datoriilor.
Emilios Avgouleas, președinte de drept bancar internațional și finanțe la Universitatea din Edinburgh, expert al Autorității europene pentru valori mobiliare și piețe (ESMA), și Stefano Micossi, președintele Școlii Europene de Economie Politică de la LUISS, avertizează într-un glas că zona euro are nevoie de o nouă politică comună pentru gestionarea datoriilor suverane acumulate de statele membre ca răspuns la pandemie. În prezent, Banca Centrală Europeană deține o mare parte din aceste datorii, dar va trebui să le relaxeze atunci când considerentele de politică monetară o justifică. Avertismentul celor doi face referire la faptul că de fiecare dată când apare o relaxare a BCE, acesta poate provoca turbulențe pe piețele financiare. Iar turbulența aduce teamă, teama crește costul datoriei și sporește „spectrul instabilității sistemice” într-un sector bancar care va fi deja slăbit de un nou val de împrumuturi neperformante.
Potrivit celor doi experți, datoria publică deținută de BCE ar trebui menținută în afara piețelor financiare pe termen nelimitat: mecanismul european de stabilitate să cumpere titluri de stat deținute de BCE cu fonduri generate prin emiterea de pasive proprii. Experții citați sunt de părere că doar prin simpla restricție bugetară în vederea rambursării datoriilor suverane nu ar fi compatibilă cu sustenabilitatea datoriei și chiar ar limita capacitatea statelor membre (zona euro) de a preveni ca rănile economice și sociale provocate de pandemie „să devină cicatrici permanente”. Iar restructurarea datoriilor nu pare a fi o opțiune viabilă, deoarece ar face ravagii în economiile țărilor extrem de îndatorate, putând demola stabilitatea economică și financiară în întreaga zonă euro.
Concluzia celor citați: acumularea actuală a îndatorării suverane nu poate fi lăsată statelor membre să o gestioneze singure, trebuie abordată în mod colectiv. Ușor de spus, foarte greu de realizat, dacă e să ne uităm măcar și la ultima dificilă negociere de împărțire a fondurilor de intervenție. Iar Wolfgang Schäuble spune chiar că UE ar putea ajunge să aibă nevoie de o instituție europeană care să monitorizeze nu numai respectarea normelor bugetare convenite în comun de Uniune, ci să aibă și puterea de a le pune în aplicare. În lipsa unor politici ferme comune, riscăm, cum spunea „neamțul”, o pandemie a îndatorării.