Nu e clișeu, e chiar fenomen. A început la 25 iunie 1923, din inițiativa unor muncitori de la Atelierele Grivița și a unor foști jucători de pe la Rampa Militari și Excelsior, echipa din zona Chibrit. Este vehiculată și ipoteza că atunci a fost semnat al doilea proces-verbal de înființare a clubului CFR București, primul datând de la 11 iunie același an. Dar cine mai știe? Rigurozitatea nu a fost niciodată punctul forte al Rapidului (denumire adoptată în 1936), care de acum a intrat în anul 98 al aventurii sale.
Edițiile campionatului de fotbal al României 1980-81 și 1981-82 au avut ceva special. Orașul București a aliniat, la ambele întreceri, patru echipe în prima ligă a țării, Divizia A, cum i se spunea atunci. Până aici, nimic deosebit. Londra se poate mândri cu mai multe, în diferite perioade ale sportului rege din Anglia. Numai că, în cele două ediții de campionat, s-a întâmplat ceva unic, probabil, în istoria jocului cu balonul rotund. Echipa bucureșteană cu cei mai mulți spectatori în tribune a evoluat în a doua ligă, Divizia B. Se numea Rapid. Un paradox al entertainmentului în vremuri comuniste: ai patru variante de petrecere a timpului liber poziționate mai sus în ierarhia industriei, dar te încăpățânezi, duminică de dumincă, să o alegi pe a cincea. Încăpățânarea nu apăruse peste noapte, ci se născuse mai de mult, încă din primii ani ai României Mari. Ce-i mâna pe ei în luptă?
Tentația de a contesta Puterea
Suporterii au rămas de-a lungul timpului lângă Rapid, indiferent cât de puternice erau competitoarele care jucau la câteva stații de tramvai distanță. „Totdeauna a existat și va exista tentația contestării puterii, oricare ar fi ea”, spunea, sub un soare sticlos de iarnă, un bătrân anonim al Giuleștiului. Stadionul unde au alergat, au driblat, au tras la poartă, au căzut faultați și s-au ridicat fotbaliști care au refuzat oferte financiare mai tentante, molipsiți de fanii lor. Bogdan, Bazil Marian, Manea, Goanță, Pancu... Unii zic că au fost țintuiți de „potcoava magică” (forma arenei până în anii 90, după unele surse rămasă așa după bombardamentele din 1944). Alții au o abordare mai pragmatică. „Să fim serioși, cum să plece Baratky la un club condus cu mână de fier, unde la 9 seara se dă stingerea obligatoriu? Ar fi pierdut petrecerile cu lăutari în copaci, păi dacă nu bei până dimineață, de ce mai iei Cupa?”. Da, o explicație a devotamentului poate fi și boemia unică a Grantului. Dar pe un Dan Coe, numai de frică de disciplină nu îl putem bănui. Despre el, legenda spune că l-au asaltat suporterii după un meci, auziseră că i s-a propus un post în Armată. „Ce faci, Dane, pleci, ne lași?”. „Cum să plec?”, i-a liniștit cel supranumit ministrul Apărării. „Eu sunt un om liber, vreau să beau un suc cu voi, să mai stăm la o șuetă”.
Câștigă, cade și se ridică
Rapid București este singura echipă din România care a câștigat trofee (cupe, campionate) și a făcut performanță internatională în toate cele trei perioade distincte ale fotbalului românesc: interbelic, comunism, postcomunism. Și totuși, se arată invariabil ca un grup compact, fanii se confundă cu vedetele. E gașca de golani care vine la miuță, îi învinge pe cei mai buni și apoi se duce la bere, că „nu oprește în gările mici”. Dar trece prin toate eșaloanele, niciodată împinsă peste rând de mai-marii momentului. Acum e într-o nouă călătorie, pornită din Liga 5. Pe drum, a jucat un meci de Liga 4 cu 37.000 de spectatori. În vara asta, are cu Mioveni și cu Turris Tr. Măgurele, dar și cu nume grele ca Petrolul, UTA, Argeș. Vrea să ajungă iar cu Napoli, Feyenoord, Hamburg.
Rapidul mai dispare din peisajul fotbalului când rămâne fără tricouri, ca în 1925, sau intră în faliment, ca în 2016. Apoi apare iar, precum pasărea Phoenix, cum l-a supraintitulat Florian Pittiș, fumătorul de Carpați fără filtru din peluza veche, care i-a lăsat moștenire versul „ține minte, sfârșitul nu-i aici”.
Nea Costea povestește de pe Romcomit
O semnificativă și stranie poveste a spus-o Ion Costea, venit la Rapid în 1935, când avea 23 de ani, și plecat la 101, odată cu trecerea în veșnicie. După ce a muncit ca jucător, antrenor la lotul mare, antrenor la copii și juniori, vânzător de bilete. „Turneu de vară pe Romcomit, lângă Facultatea de Drept, patru echipe la trei reprize...”. „Cum e aia patru la trei reprize, nea Costea?”. „Două meciuri de câte una și învingătoarele în finală. Și în primul meci, Ploieștiul a câștigat cu Brăila. Apoi am intrat noi, am văzut Venus în fața ochilor și ne-am năpustit peste ei, 3-1 le-am dat. Pe urmă am pierdut cu ploieștenii, 0-1... și când să ieșim de pe teren, coboară Gavrilă din tribună, turbat (Gavrilă Marinescu, comandantul Poliției și șeful clubului Venus – n.r.). Rășinaru ne zice – bă, stați cuminți, că ăsta ne și arestează. Și ne ia Gavrilă la înjurături, că nu vă e rușine, ați făcut Bucureștiul de râs, cum să vă bată, mă, desculții ăștia. I-am zis că era prea cald și ne-am sufocat, dar el s-a înfuriat și mai tare – adică prima repriză nu v-a fost cald..". Gavril[ marinescu își dăduse seama că rapidiștii veniseră să învingă Venusul și nu s-au mai obosit să tragă tare cu Ploieștiul.
Povestea primei finale europene
Rapid a fost prima echipă românească ajunsă într-o finală de cupă europeană. Este vorba despre Cupa Mitropa (Cupa Europei Centrale), o competiție total diferită ca sistem de desfășurare comparativ cu actualele cupe europene. La prima ediție au participat echipe din Austria, Ungaria, Cehoslovacia și Iugoslavia. Ulterior au mai jucat în Cupa Mitropa echipe din România, Italia și Elveția, nu neapărat echipe campioane.
La ediția 1939-1940 au fost invitate opt echipe: trei din Ungaria (Ferencvaros, Ujpesc și MTK), trei din Iugoslavia (OFK Belgrad, Građjanski Zagreb și Slavija Sarajevo) și două din România (Venus - campioana, și Rapid - locul 2). S-au jucat astfel direct sferturile de finală (MTK-Rapid 1-5, OFK Belgrad-Venus 4-0). În semifinală Rapid a trecut de Građjanski Zagreb după trei meciuri (0-0, 0-0, 1-1) și urma să joace finala Mitropa cu Ferencvaros în iulie 1940, însă aceasta a fost anulată din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.