În decembrie, românii sărbătoresc Marea Unire, eveniment mușcat pe ici, pe colo, an de an, de gurile rele ale unor megieși veșnic nemulțumiți. Tocmai acestora ținem să le (re)amintim că nu mai departe de un veac și treizeci și șase de luni o parte din clasa lor conducătoare executa tumbe și piruete pe lângă Ferdinand și Maria, regele și regina României Întregite, cărora le oferea coroana Ungariei în schimbul protecției, stabilității. Cu alte cuvinte, nobilii maghiari doreau o unire cu românii (pe care-i disprețuiseră, persecutaseră și nedreptățiseră secole de-a rândul), la acea vreme în sfârșit bine așezați în matca destinului național. Și pentru că în miezul oricărui adevăr istoric se află izvoare scrise, dovezi palpabile, facem loc conținutului unui document uitat ori mai degrabă obturat, (re)adus în atenție de sociologul Bogdan Bucur (în volumul „Cartea de aur a Centenarului Marii Unirii”) și comentat de distinsul profesor Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române: „Este vorba despre o telegramă expediată de Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu) al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, către Nicolae Mișu, ministrul afacerilor străine al României și înregistrată de ministerul român de resort în 3 decembrie 1919”.
O telegramă de la Budapesta pentru Iuliu Maniu
Ce conținea acest act? „Documentul reproduce o altă telegramă, primită pe căi specifice de către Iuliu Maniu de la dr. Ioan Erdélyi, reprezentantul Consiliului Dirigent la Budapesta (diplomatul român era și cumnatul lui Iuliu Maniu) în care acesta relatează următoarele: ca urmare a unor discuții («pertractări») «din săptămâna trecută», diplomatul român a fost vizitat de către un avocat budapestan de vază, care l-a înștiințat că «majoritatea însemnată a intelighenției de obârșie curată maghiară» și «majoritatea camerei avocațiale din Budapesta», formată din 4.000 de membri, «doresc a pune pe capul regelui românilor coroana Sfântului Ștefan»”. Uluitor, nu? „Demersul - a urmat Ioan-Aurel Pop - viza luarea la cunoștință a acestui fapt de către autoritățile românești, declanșarea unei propagande în această direcție și sprijinirea inițiatorilor, dacă nu altminteri atunci cel puțin moralmente. Evident, dr. Ioan Erdélyi cerea «îndrumare» de la Iuliu Maniu, șeful «guvernului» său, care, la rândul lui, informa guvernul central de la București”.
Trei conți unguri, personaje-cheie
În continuare, pe urma aprecierilor distinsului istoric de la Cluj: „Știrea, surprinzătoare, a fost comentată în unele lucrări mai recente și s-ar putea preta unei analize mult mai profunde, dacă datele din telegramă ar fi mai concrete, mai multe și mai precise și dacă ar putea fi coroborate cu alte mărturii documentare serioase. Asemenea coroborări se pot face, dar nu cu multe documente diplomatice sigure, ci mai ales cu fragmente de memorii, amintiri, declarații târzii. Astfel, o carte de memorii (România și sfârșitul Europei) a lui Mihail Sturdza (descendent al familiei domnești omonime), diplomat român din prima parte a secolului trecut, trimis inclusiv la Budapesta și ministru de externe (septembrie 1940 și ianuarie 1941), în guvernul «național-legionar», consemnează episodul”. Mai precis? „El menționează și numele a trei oameni de stat unguri - conții Bethlen (Bethlen István a reprezentat în 1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al Ungariei în 1921), Teleki (Teleki Pál, premier al Ungariei din 1920 în 1921 și din 1939 în 1941) și Bánffy Miklós (ministru de Externe al Ungariei între 1921 și 1922) favorabili alianței dinastice cu România”.
Coroana Ungariei, oferită și lui Carol al II-lea?
Mai mult: „Bánffy ar fi agreat ideea pentru că s-ar fi temut de dispariția țării sale prin dezechilibrul creat de prăbușirea imperiilor german, austro-ungar și rusesc și de apariția Rusiei Sovietice. Sturdza mai adaugă că, în vreme ce regele Ferdinand și regina Maria priveau cu simpatie ideea, primul ministru Ionel Brătianu s-ar fi opus categoric.
De partea ideii ar mai fi fost, conform altor surse, Csáky István și Varjassy Lajos, ca și anumite cercuri evreiești ungare. Unii istorici susțin chiar că anumiți lideri unguri ar fi oferit de mai multe ori, în intervalul 1920-1926, coroana ungară regelui Ferdinand I sau viitorului rege Carol al II-lea”. Aprofundat? „Istoricul Lucian Leuștean aduce în atenție - în lucrarea România și Ungaria în cadrul «Noii Europe» (1920-1923) - și mărturii consemnate de Alexandru Vaida-Voevod și Nicolae Petrescu-Comnen, din care ar reieși o anumită notorietate europeană și americană a propunerii”.
Proiectul politic, confirmat și de englezi, și de americani
„Astfel - a consemnat Ioan-Aurel Pop -, Ministerul Britanic de Externe a cerut detalii reprezentantului său în România, Frank Rattigan, care a raportat că Take Ionescu îl informase despre agrearea ideii unei uniuni cu Ungaria de către cercurile guvernamentale românești; diplomatul englez din București punea însă aceste informații pe seama rivalității dintre Take Ionescu și premierul Ion I.C. Brătianu. De asemenea, generalul american Harry Hill Bandholtz, aflat în Budapesta, amintește, într-una dintre telegramele către superiorii săi că, în 12 octombrie 1919, la un banchet desfășurat în capitala Ungariei, principele Carol al României, care ducea tratative în acest sens, s-ar fi lăudat că va fi regele Ungariei”.
Varianta de rezervă: o căsătorie între o prințesă română și un arhiduce
„Tratativele în vederea uniunii dintre Ungaria și România - mai specifica istoricul Ioan-Aurel Pop - au continuat și după retragerea armatei române din Budapesta, în toamna anului 1919. Lucian Leuștean susține că și guvernul de la Belgrad s-ar fi arătat îngrijorat, în februarie 1920, de proiectul acestei uniuni personale dintre Ungaria și România, sub sceptrul regelui Ferdinand I al României. În 1921, tratativele româno-ungare au fost reactivate, după două tentative ale împăratului Carol I de Habsburg de a reveni ca rege pe tronul Ungariei (firește cu numele consacrat de Carol al IV-lea)”.
Două săptămâni de negocieri la Sinaia
A existat chiar și o propunere de alianță matrimonială: „S-ar fi preconizat și varianta căsătoriei uneia dintre fiicele regelui Ferdinand I cu arhiducele Joseph de Habsburg, în vederea instalării celor doi pe tronul Ungariei. De asemenea, anumite rapoarte diplomatice ar fi consemnat și perspectiva ca principele Nicolae al României să devină rege la Budapesta, fapt discutat la Budapesta de către Anton Mocioni (emisar al regelui Ferdinand) cu Bethlen István. În același spirit, contele Banffy Miklós - întors în vara anului 1922 în Transilvania - ar fi negociat la Sinaia vreme de două săptămâni cu regele României chestiunea uniunii personale”.
„Nu avem de dat nimic Ungariei. Nici chiar un rege”!
De remarcat că Ardealul ar fi avut un statut special în contextul acestei uniuni: „În toamna anului 1922, Traian Stârcea, ministrul român la Budapesta, opina că, în cadrul planului menționat, se preconiza o Transilvanie autonomă, cu Ferdinand ca rege și al Ungariei. Diplomatul român mai adăuga constatarea că existau și foarte mulți adversari ai uniunii, mai ales cei fideli dinastiei de Habsburg și că adversitatea româno-maghiară era mult prea pronunțată pentru ca propunerea să fie serioasă. De altfel, autoritățile ungare (ca și cele românești) au dezmințit de câte ori au avut ocazia astfel de zvonuri, care, totuși, au continuat să circule în Europa”, sublinia Ioan-Aurel Pop. Drept dovadă: „Nicolae Iorga, interogat de un ziarist polonez despre posibila uniune, a răspuns în primăvara anului 1923 că noi, românii, nu avem de dat nimic Ungariei, «nici [chiar] un rege»”.
O republică „roșie”, sub talpa sovietică
În loc de concluzie: „Nu ne îndoim că episodul din toamna anului 1919 a existat. Amploarea sa trebuie însă judecată cu multă precauție - opina Ioan-Aurel Pop. Condițiile istorice în care a apărut propunerea sunt foarte complexe. La finele anului 1918, se destrămase dubla monarhie, iar Ungaria (până atunci monarhie, cu împăratul de la Viena ca rege al său) se proclamase republică, aidoma Austriei. Republica ungară a devenit însă repede «roșie», adică bolșevică, sub conducerea lui Béla Kun (fost Cohen sau Kohn), care a deținut efectiv puterea între 21/22 martie și 2 august 1919, adică 133 de zile, când s-a încercat extinderea comunismului în țările din jur și refacerea Ungariei Mari”.
Armata Română a cucerit Budapesta
Ultimele comentarii: „În aprilie 1919, Béla Kun a sprijinit mișcările anarhiste de la Viena, a atacat Cehoslovacia și România și a plănuit să unească Ungaria cu Rusia Sovietică. În fața atacurilor inamice, armata română s-a apărat, a ripostat și apoi a trecut la contraofensivă. La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu. A fost cucerită capitala, iar regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy Miklós a intrat în Budapesta, iar în martie 1920 acesta avea să fie proclamat de parlament regent al Regatului Ungariei. La 25 februarie 1920, armata română s-a retras, la cererea Antantei, de pe întreg teritoriul Ungariei”.
103 ani au trecut de la momentul în care unele elite maghiare au făcut demersuri pentru a deveni supușii regelui României
„În vreme ce regele Ferdinand și regina Maria priveau cu simpatie ideea, primul ministru Ionel Brătianu s-ar fi opus categoric”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Unii istorici susțin chiar că anumiți lideri unguri ar fi oferit de mai multe ori, în intervalul 1920-1926, coroana ungară regelui Ferdinand I sau viitorului rege Carol al II-lea”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„După ieșirea din spaimele pricinuite de regimul lui Béla Kun, cercurile conducătoare ungare și-au revenit destul de repede și au reluat violentul discurs antiromânesc”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Propunerea de uniune personală a regatelor Ungariei și României, făcută unor fruntași români de către unii conducători maghiari la 1919 rămâne un episod insolit, dar de domeniul utopiei”, Ioan-Aurel Pop, istoric