Fiu al unui medelnicer și al unei mame cu ascendență grecească, școlit în copilărie cu dascălul maramureșean Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenim, își publică primele texte în limba franceză, iar activitatea sa culturală și politică de mai târziu îl impune drept unul dintre cei mai importanți mediatori în relațiile cu Franța - putere girantă a statului român unit.
Vasile Alecsandri a studiat la Paris Literele și Dreptul, fără a-și obține însă diploma. Asta nu l-a împiedicat să devină, după revenirea acasă, înalt dregător, iar în 1840 - codirector al Teatrului Național din Iași. „Turist pasionat, Alecsandri a călătorit cu prietenii, între care Prosper Mérimée, și cu iubita sa, irezistibila Elena Negri, prin Europa. Voiajează, de asemenea, în Mediterana și Maghreb, dar și prin munții Moldovei, unde culege poezii populare. Actor principal în revoluția moldoveană de la 1848 și în tratativele emigrației românești, Alecsandri a fost unul dintre artizanii Unirii din 1859”, evidenția criticul literar Paul Cernat într-o minibiografie dedicată bardului din Mircești. Facem loc, în continuare, unui portret-altfel: „Gazetar deschizător de drumuri, Alecsandri a fost redactor, în 1844, la revista Propășirea. A înființat și condus, din 1853, revista România literară”. Și un amănunt de culoare: „În 1859 era să devină domn al României, dar alege să-l susțină pe Al. I. Cuza, al cărui prim însărcinat cu afaceri externe va fi. Diplomat desăvârșit, primul nostru poet național face politică la vârf și sub Carol I (cu care e prieten apropiat și … partener favorit de biliard)”.
Cel mai important autor de poezii ocazionale
„Editate în 1866, prețuite de Titu Maiorescu, «Poeziile populare ale românilor» sunt prelucrări proprii remarcabile. Unele dintre ele (baladele Miorița și Mănăstirea Argeșului) stau la baza mitologiei autohtone. Prieten bun cu bardul provensal Frédéric Mistral, ambasador cultural prin vocație, laureat al premiului «gintei latine» (Montpellier, 1878), Vasile Alecsandri fost și un epistolier înzestrat, chiar dacă fără harul partenerului de confesiuni (și de traversare a istoriei) Ion Ghica” - mai remarca profesorul Paul Cernat. Mai departe: „Moșierul de la Mircești își publică, la 1867, ciclul de Pasteluri, capodoperă poetică influențată de școala picturală de la Barbizon. Câteva piese (estetizantul Pastel chinez ș.a.) anunță parnasianismul lui Macedonski. Captivante prin fantezia epică sunt «Legendele», inspirate din istoria eroică medievală sau din fabulosul folcloric. Constructor, prin literatură, al conștiinței naționale, Alecsandri a fost cel mai important autor de poezii ocazionale autohtone. A pus pe versuri momentele-cheie ale edificării statului («Hora Unirii»), iar ciclul mobilizator Ostașii noștri, dedicat războiului de Independență, a intrat în folclor («Sergentul», «Peneș Curcanul», «Odă ostașilor români», «Balcanul și Carpatul» ș.a), ca și mai vechile «Doine», cu stilizări folclorice culte”.
Mai proaspăt în proză decât în lirică
Vasile Alecsandri n-a fost scutit (nici) de comentariile mai puțin măgulitoare: „Ridicole prin prețiozitățile diminutivate sunt în schimb sentimentalismele de album din «Mărgăritarele», «Potpuriu literar» și «Lăcrămioare». De o frivolitate inteligentă, proza lui e mai modernă și mai proaspătă decât poezia. Publicată mai întâi în Franța, «Balta-Albă» consacră prima imagine a identității românești ca mixtură comică de Orient și Occident. «Iașii la 1844», «Borsec» ș.a. arată un cartograf al moravurilor locale”. Și din nou pe panta domoală a caldelor aprecieri: „Adaptarea din «Istoria unui galbin și a unei parale» e șarmantă, «Dicționarul grotesc» - irezistibil, nuvelele exotice și încercările de roman sentimental («Buchetiera de la Florența», «Dridri», «Margarita») - onorabile. «Călătorie în Africa», memorial hibrid cu elemente de epos oriental e o piesă de excelență a genului. Notele de drum în Italia (cu istoria Elenei Negri) și cele despre «misiile diplomatice» vădesc calități de observator rafinat, iar memorialisticul «Vasile Porojan» rămâne un reper al prozei noastre despre oprimarea rromilor”.
Maestrul „Chirițelor”
„Performer al comediei satirice (inaugurate în 1840 cu «Farmazonul din Hârlău) Alecsandri este, înainte de I. L. Caragiale, primul dramaturg major din istoria teatrului românesc. Marcat de influența vodevilului francez, a compus zeci de piese și «cânticele», în tandem cu compozitorul Al. Flechtenmacher și ajutat de actorul Matei Millo («Iorgu de la Sadagura», «Piatră în casă», «Cinovnicul și modista», «Păcală și Tândală», «Clevetici Ultrademagogul», «Sandu Napoilă Ultraretrogradul»), țintind cu abilitate gustul păturilor culte și populare” - sublinia Paul Cernat. Ciclul carnavalesc al Chirițelor - considera același distins istoric literar - face din Alecsandri un maestru, cu personaje și tipologii celebre. Critica franțuzismelor ridicole, a snobismului și a «formelor fără fond» îl impun ca principal aliat legitimator al «Junimii». La bătrânețe, teatrul său evoluează prin grațioasa feerie politică Sânziana și Pepelea și drama istorică Despot Vodă.
Un răspuns demn pentru Eminescu
Ultimele artificii: „Elevatele «Ovidiu» și «Fântâna Blanduziei» proiectează eșecurile sentimentale ale poetului vârstnic în decorul antichității latine. Căsătorit cu juna și modesta poloneză Paulina, tată al unei fiice (Maria), Vasile Alecsandri pendulează în ultimele decenii de viață între înalta societate și tihna căminului. Mitologizat de Eminescu în «Epigonii», Alecsandri i-a recunoscut cu fair play supremația («E unul care cântă mai bine decât mine? Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine»). Cel care nu suporta frigul și iarna (pe care le-a imortalizat «la gura sobei») a murit de cancer în miezul verii. Romantic cu temperament neoclasic, om politic strălucit și creator cu rază de acțiune impresionantă, acest reformator echilibrat, cosmopolit până-n unghii dar mare iubitor de tradiții autohtone, a fost o personalitate fără de care cultura română a secolului al XIX-lea și existența statului național modern nu pot fi imaginate”.
Sufletul-pereche i s-a stins în brațe
Amorul trăit de Vasile Alecsandri cu Elena Negri, femeie cu cinci ani mai în vârstă decât poetul-diplomat, e tulburător. Cei doi au făcut cunoștință la scurt timp după ce tânărul Vasile (avea 19 ani), abia întors în țară de la studii, a onorat invitația prietenului Vasile Roset la moșia acestuia de la Pribești. Aici a întâlnit-o pe Elena, sora politicianului Costache Negri, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Cu păr lung, negru și ochi mari, scăpărători, Elena a căzut la rândul ei în mrejele poetului. Un singur obstacol stătea în calea fericirii celor doi, ea fiind căsătorită la acea vreme cu Alecu Vârnav-Liteanu, boier de seamă al ținuturilor Sucevei. Dragoste mare, decizii pe măsură! După câțiva ani, vreme în care Elena l-a invitat deseori pe Alecsandri la conacul ei de la Bânzi, la călărie, s-a pronunțat divorțul de ghinionistul soț. Calea spre împlinirea uneia dintre cele mai dramatice povești de iubire din istoria literaturii noastre era deschisă.
Moartea vine pe apă
De altfel, între 1844 și 1846 Vasile Alecsandri a trăit cea mai frumoasă perioadă a vieții, alături, bineînțeles, de Elena, sufletul-pereche. A creat, atunci, versuri de o înduioșătoare candoare: „Întinde cu mândrie aripile-ți ușoare/ O, sufletul meu vesel, o, suflet fericit,/ Înalță-te în ceruri și sbori cântând la soare/ Căci soarele iubirii în cer a răsărit!”. Doar că, după doar un an, „soarele iubirii” avea să fie umbrit de o veste cumplită: Elena s-a îmbolnăvit de tuberculoză, maladie care a secerat în epocă zeci de mii de vieți. Cuplul nu stă pe gânduri. Călătorește în sudul Italiei, în căutarea unei clime blânde care să-i permită Elenei să se întremeze. Se stabilesc la Veneția, în Palatul Benzon, de unde Alecsandri nota, în toamna anului 1846, în jurnalul intim: „Și-așa a început viața noastră în doi, fără piedici, fără griji, absorbiți cu totul de fericirea noastră, de nebuniile noastre copilărești”. Ce amăgire! Boala a hăituit-o necontenit pe Elena și după un periplu la Palermo, în Sicilia, fără vreun rezultat notabil privind o eventuală ameliorare a sănătății femeii, cei doi iubiți hotărăsc să revină acasă. Era începutul lunii mai a anului 1847 când s-au îmbarcat pe un vas pentru a traversa Mediterana. La 4 mai, în creierii nopții, Elena avea să-și dea însă ultima suflare în brațele poetului înnebunit de durere. Vasile își va înmormânta iubita în curtea unei mănăstiri grecești din Pera (Istanbul).
Pe aripile revoluției
Vasile Alecsandri a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactând unul dintre documentele ei programatice, și, drept urmare, a fost exilat un an în Franța. Întors în țară, a luat parte la luptele pentru Unirea Principatelor Române, numărându-se printre devotații ofițerului Alexandru Ioan Cuza, cu care fusese coleg de studii la Paris. După formarea României, în 1859, Alecsandri a ales cariera diplomatică.
A creat Imnul regal
În 1881, când Carol I a fost încoronat ca monarh al României, Alecsandri a compus Imnul regal român, intonat prima dată în 1884, pe muzica lui Eduard Hübsch. Cunoscut şi sub titlul Trăiască Regele, cântecul a fost intonat până în 1948.
204 de ani s-au împlinit pe 14 iunie 2022 de la nașterea lui Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri a fost o personalitate fără de care cultura română a secolului al XIX-lea și existența statului național modern nu pot fi imaginate”, Paul Cernat, critic literar
1881 a fost anul în care Vasile Alecsandri a fost recompensat cu Premiul Academiei Române
2.000 de pagini însumează opera dramatică a lui Vasile Alecsandri