Pe 11 decembrie 2019, la orele 17.30, va avea loc, în Sala de Conferințe a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, prezentarea unei cărți recent apărută, semnată de Riccardo Calimani, ”Storia della Repubblica di Venezia. La Serenissima dalle origini alla caduta” / “Istoria Republicii Veneția: Serenisima de la origini până la prăbușire” (Ed. Mondadori, Milano, 2019). Este o lucrare masivă, de 723 pagini, dotată cu un util aparat informativ (cronologie esențială – 11 pagini, lista dogilor – 5 pagini, dicționarul principalelor instituții publice – 5 pagini) și însoțită de un respectabil aparat științific (note – 50 de pagini, bibliografie ce îmbrățișează toate problematicile abordate – 33 de pagini, indice – 19 pagini).
Riccardo Calimani, venețian născut într-o familie cu îndepărtate origini mittel-europene (sec. XVIII), este unul dintre autorii de referință ai cunoscutului complex editorial Mondadori. Ca istoric, este cunoscut mai ales printr-o serie importantă de cărți dedicate prezenței evreilor în cultura și viața publică din Europa și din Italia. Calimani a aprofundat, în decursul deceniilor trecute, și aspectele multiple ale vieții comunității evreiești din Veneția, oraș în care a fost înființat, în 1516, cel dintâi ghetou din Europa. Gândit ca un loc al segregării instituit de Serenisima, în mod paradoxal ca semn al ospitalității acordate unui nucleu etno-religios cosmopolit, ghetoul acordarea protecție evreilor persecutați, în acele vremuri, în multe țări ale Europei. Ca atare, un ebraist nu putea să nu fie tentat de scrierea unei istorii a Veneției. În mare măsură, capacitate de adaptare a venețienilor la intemperiile politice ale istoriei teritoriilor din jurul Mediteranei și din ținuturile insulare ale acesteia se datorează și cosmopolitismul orașului-stat, devenit treptat, după 697 (anul nașterii instituției Ducale), o putere maritimă cu remarcabilă capacitat de absorbție a culturilor populațiilor cu care flotele și cetățenii săi au venit în contact. Timp de unsprezece veacuri, Veneția a fost factorul esențial de echilibru de contrapunere ale forțelor ce au încercat a se impune ca forțe dominatoare ale spațiului mediteraneean. În prima fază a existentei sale, Veneția a fost factorul principal de legătură între fostele părți europene ale Imperiului Roman, Orientul Bizantin și postbizantin al Creștinătății orientale și Orientul islamic, mai întâi arab și mai apoi turcizat.
„Regina Mărilor” a dominat în special zona Mediteranei de Răsărit, extinzându-și puterea politică și militară peste coastele Adriaticei denumită adeseori de cartografi, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Golful Veneției. A stăpânit coastele Mării Egee și insulele mai multe secole, punând în pericol securitatea Dardanelelor și ținând sub amenințarea flotelor sale Constantinopolul. În Sud-Estul Europei, în mod special în Peninsula Balcanică și în Țările Dunărene, a jucat rolul de putere de referință pentru toate popoarele și formațiunile statale independente, semi-independente sau intrate în decursul timpului în orbita forțelor emergente: Regatul Ungariei, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic etc. În Evul Mediu Mijlociu românesc, Țările Române au privit cu interes către Veneția, mai ales din perspectiva intereselor politice imediate, din dorința de a găsi un sprijin împotriva expansionismului otoman și de a-și menține legăturile cu „piața mediteraneeană” la care se putea ajunge doar cu un placet al Serenisimei. Prin ea, și cu concursul ei, erau dirijate și fluxurile de mărfuri, din porturile tot de ea controlate către Europa Centrală. În secolele al XVII-ea și al XVIII-lea, acestor interese li s-a adăugat și interesul pentru cultura și arta venețiană, pentru instituțiile statului venețian, a cărei structură portantă consta în împletirea între orânduielile de tip monarhic (Dogele) cu puterile de control asupra politicii interne și externe exercitate de aristocrație (Senatul) și cu forța de control democratică întruchipată de Marele Consiliu.
Pentru Țările Române, Veneția a fost un punct de reper în deschiderea către acel proces de modernizare al cărui simbol a fost cartea tipărită. În bibliotecile princiare din Țările Române nu au lipsit, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cărțile tipărite în Veneția. În secolul al XIX-ea, către același oraș, aflat în decadență, s-au îndreptat privirile unor oameni cu dare de mână, uneori boieri, luminați, amatori de cultură și artă.
Istoria glorioasă a Veneției a fost descrisă de Riccardo Calimani (n. 1946), scriitor foarte cunoscut, unul dintre principalii autori ai editurii Mondadori, lider mondial în domeniul cărții de istorie și al celei de ficțiune, cu pasiune și luciditate. Evenimentele cruciale din viața politică ale Republicii Serenisime au fost învăluite constant în atmosferă de intrigi, trădări și schimbări de alianțe ale acesteia, atât în raport cu statele italiene cât și în raport cu statele europene, cu care înțelegerile s-au modificat conform intereselor părților.
Cu multă atenție au fost examinate de Calimani și motivele decăderii Veneției după încleștarea cu trupele napoleoniene. Prăbușirea formei-stat a Veneției nu este legată de autor de idea de „decădere” ci mai degrabă de ineluctabilitatea cursului istoric generat de evenimentele din 1789 și de ascensiunea Franței ca putere continentală.
Cartea lui Riccardo Calimani va fi prezentată de scriitorul si ziaristul de televiziune Sergio Tazzer (n. 1946), timp de câteva decenii directorul rețelelor regionale ale Televiziunii Italiene (sediul la Veneția, în istoricul Palazzo Labia), excelent cunoscător al realităților contemporane din Europa se Sud–Est și a istoriei moderne a teritoriilor din Mediterana Orientală. Adnotări pe marginea stilului scriituri și structurării informației în scopul reconstituirii unui tablou viabil al istoriei Veneției vor fi făcute de Enzo Santese, scriitor și critic de artă. Discuția pe marginea cărții lui Riccardo Calimani va fi moderată de Grigore Arbore.