Până la Unirea Principatelor Române, la noi s-au editat prea puține cărți de bucate. N-ai nevoie nici de toate degetele unei mâini, cum s-ar zice, ca să le numeri. Ai, mai întâi, „200 de rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești” a lui Negruzzi și Kogălniceanu (Iași, 1841, reeditată în 1842 și 1846). Și tot la Iași, prima noastră traducere - „Rețete cercate în număr de 500 din bucătăria cea mare a lui Robert, Întâiul Bucătar al Curții Franției, potrivit pentru toate stările” - a lui Manolachi Drăghici.. Cu „Carte de bucate. Coprinde 190 rățete de bucate, prăjituri, creme, spume, jalatine, înghețate, și cum se păstrează lucruri de iarnă toate alese și încercate de o prietenă a tuturor femeilor celor casnice” a Mariei Maurer (București, 1847) se trece Milcovul și se aduce literatura de gen la București.
Ar fi interesant de observat ce s-a întâmplat după 1859. Avem încă una ori chiar două reeditări ale cărții Mariei Maurer. Autoarea era direct interesată, căci avea „piață de desfacere” chiar între elevele școlii pe care o conducea. Textul e concis, practic, fără inovații. Maria Maurer nu a creat în spirit gastronomic românesc, doar a așezat în pagină rețetele cele mai folosite în epocă, de bună seamă preluate din cărți străine.
Te-ar putea interesa și
Cozonaci (rețeta lui Christ Ionnin, de la 1865)
Iepure cu măsline, ca-n vremea lui Vodă Cuza
Ceva avea să se schimbe însă, în1865. Pe tronul de la București se afla domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Țara cunoștea mari prefaceri și o puternică întărire a conștiinței naționale. În 1862, de exemplu, Parlamentul și-a deschis lucrările sub numele de Parlamentul României (denumire care avea să fie recunoscută țării de către puterile străine, ceva mai târziu, după abdicarea lui Cuza). Iar în istoria gastronomiei naționale apare pentru prima dată sintagma „bucătărie română”. Și tot în 1862, o lege impunea ca toate tipăriturile să folosească doar alfabetul latin, renunțându-se definitiv, la alfabetul chirilic și la cel de tranziție. Iată că putem anunța o a doua preeminență a acestei cărți (pe lângă cea deja anunțată): anume de a fi prima ediție princeps a unei cărți de bucate românești tipărită integral cu grafie latină.
Este singura carte de bucate nouă care s-a tipărit în Principatele Române în epoca lui Cuza și, chiar dacă nu toate rețetele din cuprinsul său sunt neaoșe, cel puțin îi datorăm autorului, Christ Ionnin, această asociere salutară de cuvinte.
„Bucătăria română. Carte coprinzătoare de mai multe rețete de bucate și bufet” (Proprietar: Christ Ionnin, Bucuresci. Typographia Stephan Rassidescu, 1865) are meritul de a alătura rețetelor străine, culese de prin cărți, și câteva rețete românești, unele de tip zahana, specifice mahalalelor bucureștene din secolul al XIX-lea. Deși promisese în prefață noi și noi ediții, autorul s-a oprit la una. A fost nevoie să treacă 153 de ani pentru ca o nouă ediție (augmentată nu cu noi rețete, ci cu texte lămuritoare și note de subsol) să ajungă din nou la cititori, prin grija Editurii GastroArt. (Simona Lazăr)