Potrivit lui Gheorghe Cipăianu, în 1907, în Vechiul Regat, 5.385 de mari proprietari dețineau 47,7% din suprafața cultivată a țării și 929.939 de mici proprietari, care aveau între 0,5 și un hectar, 41,5% din întinderea cultivabilă.
În Basarabia, 4.480 de mari proprietari posedau 44,1% din totalul suprafeței cultivate, în Transilvania 4.601 mari proprietari - 53,92%, iar în Bucovina, marea proprietate deținea 22,11% din totalul terenului arabil.
În Regatul României de după 1918, marea proprietate cuprindea - înainte de reforma agrară - 8,1 milioane de hectare (40,23%), iar cea mică - 12,03 milioane (59,77%).
După promulgarea legii reformei agrare, pe 17 iulie 1921, au fost expropriate 6 milioane de hectare, în principal de la marii moșieri și s-au împroprietărit, mai ales cei care au luptat în Primul Război Mondial.
Gh.M. Dobrovici susține că faptul că trei milioane de cultivatori - adică 80% din total - au devenit proprietari pe suprafețe de până la cinci hectare „explică multe din lacunele reformei agrare, ale cărei scopuri sociale au făcut să se neglijeze cu totul rațiunile economice, ceeace lasă impresiunea că s’a făcut o împroprietărire de ordin sentimental, iar nu de ordin pur economic”.
După reforma agrară, proprietățile de peste 100 de hectare s-au redus de la 8 milioane de hectare la 2,1.
Ca să rezumăm, uitându-ne pe bursa de la Chicago, se observă că prețurile sunt futures, cu livrare peste 3, 6, 9 luni.
Dar România a avut și ea astfel de burse, unde erau acceptate operațiuni la termen. Înainte de reforma (exproprierea) agrară din 1921, ora exactă se dădea la Brăila și Chicago.
Însă liderul Partidului Național Liberal, I.I.C. Brătianu, a preferat să fărâmițeze fondul funciar pentru a elimina concurența politică a Partidului Conservator și din acel moment România nu a mai fost grânarul Europei.
Bogdan Murgescu scrie în cartea sa „România și Europa - acumularea decalajelor economice” că producția de grâu s-a redus de la 3,9 milioane de tone anual în perioada 1911 - 1915, la 2,1 - în 1921 și 1,9 - în 1924. Ca medie la hectar, producția de grâu s-a micșorat de la peste 1,1 tone în 1908 - 1912, la 0,89 în 1919-1924. Și dacă se pune la socoteală și sporul demografic, producția cerealieră a scăzut de la 0,89 de tone/locuitor în Vechiul Regat în 1910-1913, la o medie de 0,55 în 1934-1938.
Principalul port prin care se exporta grâul românesc era Sulina. Dar după ce România a pierdut statul de „grânar”, orașul a decăzut.
El are în prezent sub 3.700 de locuitori - cât o comună suceveană - față de 7.300 în 1912 și 6.400 în 1930.
Pentru îndeplinirea „actului social”, statul s-a obligat să achite proprietarilor expropriați valoarea terenurilor cu prețul stabilit de instanțele judecătorești, prin intermediul unor titluri de credit.
Proprietarii particulari expropriați au primit titluri la Renta amortibilă 5% din 1922, scadentă în 50 de ani. Mănăstirile, școlile și alte instituții au beneficiat de titluri la Renta perpetuă 1922.
Din păcate însă, pe 1 mai 1947, guvernul Petru Groza a trecut prin Parlament o lege prin care se chemau la plată în termen de două luni cele mai multe obligațiuni suverane, printre care și Împrumutul Împroprietăririi 5% din 1922, rentă amortibilă.
Iar cei care au avut proasta inspirație să se ducă să-și ridice banii au căzut victime stabilizării monetare din august 1947, când s-a schimbat o cantitate redusă de lei vechi, în schimbul celor noi.
Dar nici cei care n-au reacționat la primul apel al guvernului prosovietic n-au fost mai norocoși. Pe 7 iulie 1948, s-a emis un nou act normativ prin care se spunea că urmează să fie răscumpărate nu doar rentele amortibile din 1922, ci și cele perpetue, în termen de maximum un an de la emiterea legii, după care „titlurile neprezentate la plată înlăuntrul acestui termen se prescriu, iar sumele corespunzătoare vor fi făcute venit la Tezaur”.
Cei care au decis să-și recupereze sumele în urma „ultimatului” din 1948 au rămas tot fluierând a pagubă, pentru că a venit cea de-a doua stabilizare monetară, din 1952.
Așadar, Împrumutul Împroprietăririi 5% din 1922 - rentă amortibilă avea scadență după jumătate de secol, la începutul anilor ’70.
Dar guvernele instalate de Moscova i-au deposedat abuziv pe foștii moșieri ori pe urmașii lor de resursele pe care trebuiau să le primească la jumătatea perioadei până la scadență, aceștia rămânând, practic, și fără bani, și fără proprietăți.
În plus, mulți dintre ei au înfundat pușcăriile comuniste pentru vina de a fi „elemente burghezo-moșierești”, deși după reforma agrară „liberală” din 1921, cea mai radicală din regiune, România n-a mai fost o țară de latifundiari.
S-ar părea că între modelul penelist „Prin noi înșine” și cel fesenist „Nu ne vindem țara” n-ar fi o mare diferență. Cu riscul ca în lipsa „Porţilor deschise” țărăniste, protecționismul să ne lipsească de capitaluri, care alimentează productivitatea și bunăstarea.