Care au fost sursele fabuloasei averi adunate de Statul Catolic în ultima sută de ani? Este adevărat că finanțele Sfântului Scaun au fost gestionate decenii întregi, de-a lungul secolului al XX-lea, de un bancher care plasa capital inclusiv în industria armamentului, în fabricarea de bombe și tancuri? Aceste două chestiuni, prinse în plasa unor dezvăluiri uluitoare, conturează imaginea unui organism religios rapace, implicat în acțiuni financiare gândite să-i consolideze puterea și influența la nivel mondial. Dincolo de orice limită a moralității.
Pușculița Vaticanului n-a fost probabil niciodată un model de gestionare a banilor, și nu neapărat din cauza practicilor imorale prin intermediul cărora au fost strânse miliardele care constituie astăzi zestrea Sfântului Scaun. Pentru a înțelege cum a ajuns statul catolic să dețină propria bancă la care unic acționar era papa, ne vom întoarce în timp sub îndrumarea cercetătorului Gerald Posner, care a produs una dintre cele mai dezinhibate și complete lucrări pe această temă („God’s Bankers: A History of Money and Power at the Vatican”, New York, Simon&Shuster, 2015). Potrivit investigatorului american, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, starea deplorabilă a conturilor Bisericii Catolice l-a obligat pe papa Grigore al XVI-lea să contracteze împrumuturi de la cei mai influenți bancheri din epocă, membrii familiei Rothschild (originară din Frankfurt, Germania). Experții evrei trimiși la Roma - specula Gerald Posner - au fost surprinși de dezorganizarea și opacitatea ce defineau la acea vreme contabilitatea Sfântului Scaun, una deschisă unor abuzuri continue și nemăsurate. Bancherii au fost însărcinați de Vatican, după doar câțiva ani de tatonări (și contra cost, evident), să revitalizeze sistemul financiar al Bisericii. Care a fost prima măsură aplicată de specialiștii trimiși de Rothschild să pună ordine în circuitele financiare ale papei? Reîmprospătarea fluxului de bani. Astfel, în 1860, era reintrodusă o veche taxă - „Dinarul Sfântului Petru” -, prin care credincioșii catolici erau invitați să-și (re)certifice sprijinul pentru Biserică. În scurt timp, conturile Sfântului Scaun s-au rotunjit la loc, dar chiar când papa se pregătea să răsufle ușurat, mișcarea pentru unitate națională, vestita Risorgimento condusă de eroul Garibaldi, a dat peste cap afacerea „Pușculița”, totul culminând cu înființarea Regatului Italiei, în 1861. Papa, apărat până la ocuparea Romei de trupe franceze, a rămas singur după înfrângerea Franței și capturarea lui Napoleon al III-lea. Refugiat la Vatican, el a fost susținut de Nobilimea neagră, un grup de aristocrați italieni care i-a rămas fidel pontifului chiar și după ce Roma fusese transformată în capitala Regatului Italiei, iar puterea papei asupra orașului și a altor proprietăți, suprimată. Discordia politică a ținut mai bine de cinci decenii, miza fiind uriașă: legitimitatea celor două puteri.
Papa mizează pe imobiliare
Să revenim însă la afacerea „Pușculița Vaticanului”, pentru că papa a fost nevoit să întreprindă manevre abile pentru a salva finanțele abia revigorate ale Sfântului Scaun. „La începutul anilor 1880 - aprecia economistul Christian Chavagneaux în lucrarea „Cele mai faimoase escrocherii din istorie” (Polirom, 2020) -, papa a cerut partidei nobililor negri să investească banii Bisericii Catolice în imobiliare. Aristocrații s-au conformat (și-au investit chiar și propriile averi în terenuri), făcând ca sfântul părinte să contribuie direct, prin deciziile sale, la explozia prețurilor din acei ani.” Ce s-a întâmplat ulterior? „Pe termen scurt, s-au făcut bani frumoși - estima Christian Chavagneaux -, așa că nobilii au hotărât să creeze o bancă, Banca di Roma, apoi l-au îndemnat pe papă să investească în această nouă jucărie financiară. Doar că prăbușirea bulei imobiliare în 1887 a afectat conturile băncii, implicit economiile Vaticanului, care a pierdut nu mai puțin de o treime din capital dintr-un singur foc.” Apoi, izbucnirea Primului Război Mondial a avut ca efect reducerea contribuțiilor credincioșilor catolici la bugetul Sfântului Scaun. Randamentul investițiilor a scăzut și el, astfel că în anii 1920 visteria Vaticanului era din nou aproape goală, iar instituția religioasă la un pas de faliment și ruină. Venirea la putere a lui Benito Mussolini în 1922 nu a fost nici pe departe un eveniment care să aducă liniștea între zidurile reședinței Sfântului Scaun. Ateu convins care a fost cât pe ce să reușească izgonirea papei din vechea capitală a romanilor și agitator care propusese confiscarea tuturor proprietăților Bisericii, noul prim-ministru al Italiei nu era, clar, cel mai potrivit personaj pe care să-l consideri un aliat. Dar iată că pontiful și nobilii negri au reușit să-l convingă pe „Duce” să salveze de la pieire Banca din Roma, pușculița Vaticanului. Ce i-au oferit fețele bisericești în schimb?
Acordurille Laterane au umplut din nou vistieria Bisericii
Are cuvântul jurnalistul de investigații Gerald Posner: „Mussolini a acceptat să salveze Banca di Roma, în schimb a obținut numirea unor fasciști în consiliul ei de administrație și, deloc de neglijat, a smuls promisiunea că papalitatea va suspenda creditele acordate Partidului Popular Italian și Confederației Generale Italiene a Muncii, ambele catolice, ambele foarte puternice.” După încă doi ani de tratative, la 11 februarie 1929 s-au semnat celebrele Acorduri Laterane. În cartea „Dosarele negre ale Vaticanului. Banii, crimele și mafia din sânul Bisericii Catolice” filosoful american Paul Williams analizează trei direcții principale ale înțelegerilor dintre conducerea fascistă a Italiei și papa de la Roma. Concordatul făcea din catolicism religia oficială a Italiei - asta în primul rând. Apoi, tratatul de la Lateran atribuia 400.000 de metri pătrați cetății Vaticanului, suprafață asupra căreia papa își putea exercita suveranitatea, rezolvând astfel polemica iscată în 1870, după cucerirea Romei. Practic, așa a fost ridicat un stat în stat. În al treilea rând, dar nu ultimul ca importanță, Mussolini s-a angajat să realimenteze conturile secate ale casei de bani a Vaticanului. Și a făcut-o printr-un virament bancar fantastic: 1,4 de miliarde de dolari la cursul din zilele noastre - 40% cash și 60% în bunuri italiene de tezaur cu dobândă de 5%. „Italia a revenit la Dumnezeu”, a izbucnit atunci papa Pius al XI-lea. „Și banii au revenit la papă, care, începând de la acea dată, a oferit puterii fasciste tot sprijinul Bisericii Catolice”, opina, în zilele noastre, economistul Christian Chavagneaux, care și-a completat speculația: „Cum era nevoie ca cineva să gestioneze toți acei bani, a intrat în scenă Bernardino Nogara, bancher devenit personaj de legendă al finanțelor Vaticanului, al căror șef a fost din 1929 până la mijlocul anilor 1950. Pius al XI-lea l-a numit în fruntea unei noi administrații pontificale, Administrația Specială a Sfântului Scaun, pentru care Nogara a angajat alți bancheri, elvețieni.”
Prea Sfinția sa a jurat loialitate celui de-al Treilea Reich?
Unul dintre primele obiective pe care și le-a trasat Nogara, care avea mână liberă asupra banilor, a fost să mascheze plasamentele Vaticanului. De fapt, el și-a început adevărata activitate financiară scoțând o mare parte a banilor din Italia și plasându-i în bănci din Elveția și Franța. „Trebuie menționat că în acea perioadă a plouat cu bani, dacă putem spune așa. În 1933, Eugenio Pacceli, nunțiu, cardinal, apoi papă în 1939, sub numele Pius al XII-lea, a negociat un Reichskonkordat cu guvernul național-socialist german. Această înțelegere - susținea Christian Chavagneaux - le garanta catolicilor dreptul de a-și practica religia și, mai ales, aducea la ordinea zilei așa-numita Kirkensteuer, taxă pe care trebuia s-o plătească benevol Bisericii Catolice orice bun practicant. Dar, deoarece credincioșii se codeau să achite taxa, guvernul a hotărât s-o ia direct din salariile catolicilor și, astfel, între 8% și 10% din remunerațiile lor intrau în casa de bani a Bisericii. În schimb, autoritățile ecleziastice depuneau un jurământ de loialitate față de cel de-al Treilea Reich și îl sprijineau politic pe Hitler.” Acuzații dure, vehiculate, comentate și reanalizate an de an începând cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial - până la urmă, a colaborat Vaticanul cu regimul opresiv al naziștilor pentru a-și asigura protecția și bunăstarea financiară? Chestiune delicată, abordată încă în discuții aprinse. Nu-i loc de ea aici.
Bani din arme, tăiței și prezervative
Să ne întoarcem la traseul averii Vaticanului, pe teren la fel de alunecos. Odată cu criza financiară din anii 1930, valoarea activelor a început să scadă dramatic. Nogara a reacționat prompt: a transformat o parte din plasamentele financiare în aur, iar alta în imobiliare în Franța, Anglia și Elveția și s-a lansat în speculații în încercarea de a redresa finanțele papei. „Toate manevrele s-au executat printr-un ansamblu de companii-paravan în fruntea cărora se găsea Grolux, un grup financiar luxemburghez, în fond un paradis fiscal. Nogara a profitat de căderea bursei pentru a intra în acționariatul multor firme mari italiene, de la companii producătoare de oțel sau textile, la firme cu afaceri în agricultură, în industria lemnului, a căilor ferate, a telefoniei, a alimentației. A investit banii Sfântului Scaun inclusiv în tăiței și contraceptive! Nogara n-a spus pas nici industriei războiului, plasând capital în fabricarea bombelor și a tancurilor, plasamente bune din moment ce al Doilea Război Mondial era pe cale să izbucnească.”, comenta, nu fără ironie, profesorul Paul Williams. Dar cum perioadele belicoase nu sunt mereu favorabile lumii financiare, Bernardino Nogara - care se temea că Germania va invada Luxemburgul, ceea ce s-a și întâmplat - a decis să mute întreg portofoliul de plasamente în Elveția. Raționament just, bazat pe informații curate, pentru că Elveția a rămas stat neutru în timpul conflagrației. Apoi, a trimis aurul Sfântului Scaun în SUA (altă carte câștigătoare) și pentru a nu mai jongla cu reglementările altora, Nogara a înființat o bancă la Roma: Institutul pentru Opere Religioase, IOR, Banca Vaticanului. Amplasată pe teren pontifical, cu un singur acționar, papa, această instituție nu mai trebuia să dea socoteală nimănui. În 1956, la 86 de ani, Nogara s-a retras din activitate. În douăzeci și cinci de ani, transformase Vaticanul și finanțele lui într-un buric al afacerilor mondiale.
În 1950, IOR, Banca Vaticanului, era prezentă în acționariatul a 79 de bănci!
750.000.000 de lire, plus obligațiuni consolidate la purtător cu o dobândă de 5% și o valoare nominală de 1.000.000 de lire a plătit statul italian, prin Benito Mussolini, Sfântului Scaun, în 1929
Acordurile Laterane atribuiau, în 1929, 400.000 de metri pătrați cetății Vaticanului, suprafață asupra căreia papa își putea exercita suveranitatea, rezolvând astfel polemica iscată în 1870