De peste 20 de ani, Radu Lupu n-a mai înregistrat niciun disc, a interzis difuzarea concertelor lui la radio şi nu a dat interviuri. Pianistul Radu Lupu a aceptat o singură discuţie cu Bryce Morrison, care a fost publicată în revista muzicală britanică “Gramophone”. “Toată lumea spune aceeaşi poveste, dar în mod diferit, şi această poveste ar trebui să fie narată irezistibil şi spontan. Dacă nu se întâmplă aşa, ea nu are nicio valoare”, îi explica Radu Lupu jurnalistului englez. “Ce aş putea răspunde cuiva care mă întreabă de ce cânt Schumann sau Beethoven?”, îl întreba pianistul pe agentul său, Jacques Thélen…
Când pe YouTube au fost postate câteva fragmente piratate din concertele sale, Radu Lupu s-a luptat cu cerul şi pământul pentru a fi retrase.
Ultima încercare de înregistrare a unui disc datează de la începutul anilor ‘90. Era vorba despre Sonatele “D 845” şi “859” de Schubert. A avut loc o primă sesiune în Elveţia, a doua s-a desfăşurat după şase luni, dar pianistul, nefiind mulţumit de rezultat, benzile nu au mai fost editate. Radu Lupu a vrut chiar să restituie banii pentru cheltuielile făcute. Câţiva ani mai târziu a apărut zvonul că ar fi încercat, fără să reuşească, să răscumpere toate înregistrările sale pentru a le distruge.
“Muzica lui porneşte de la tăcere”
Pentru a-l asculta nu există decât posibilitatea de a merge la recitalurile lui. Este un caz unic printre muzicienii de rangul său.
“Unele persoane îşi pierd orice naturaleţe când sunt fotografiate, mie mi se întâmplă acelaşi lucru cu sunetul”, explica Radu Lupu. De fapt, muzicianul nu este niciodată mulţumit de el însuşi după un concert. Prietenul său, Didier de Cottignies, actualul director artistic al Orchestrei din Paris, povestea că l-a văzut fericit după un recital o singură dată. În pofida prieteniei lor, acesta nu l-a putut invita niciodată să concerteze cu Orchestra Naţională a Franţei, din cauza obligaţiei acesteia de a înregistra toate concertele.
“În faţa publicului nu vrea să se concentreze decât asupra muzicii şi exigenţele faţă de sine însuşi sunt atât de mari încât ascultătorii din primele rânduri îl pot auzi mormăind nemulţumit, chiar în timpul concertului”, scrie criticul Olivier Bellamy.
Multă vreme, Radu Lupu a avut un trac înfiorător. În timp, a reuşit să-şi domine neliniştea, reducând repertoriul la esenţial, refuzând microfonul sau camera de filmat.
Daniel Barenboim, care este bun prieten cu Radu Lupu din 1970, în asemenea măsură încât acesta este singurul pianist cu care dirijorul cântă la patru mâini în concert, crede că nu interpretarea este o problemă pentru Radu Lupu, ci tot ceea ce presupune un concert: călătoriile, somnul, hrana.
Dirijorul Lawrence Foster, care a dirijat adesea seria celor cinci concerte de Beethoven, cu Radu Lupu la pian, la Londra, Houston, Los Angeles, Ierusalim, Lyon, relevă integritatea muzicală care-l obligă pe pianist să caute întotdeauna profunzimea compoziţiilor. Acesta trăieşte fiecare notă, vrea să înţeleagă fiecare acord, iar fiecare concert trebuie să fie un eveniment unic. “Fiecare concert este pentru el un tur de forţă. Ca şi cum ar avea de urcat un munte în vârful căruia ajunge epuizat. La nivelul lui, arta este o problemă de viaţă şi de moarte”, spunea marele dirijor.
Toate aceste mărturisiri ale apropiaţilor săi sunt necunoscute publicului, care îl vede intrând în scenă şi aşezându-se la pian nonşalant şi care descoperă spontaneitatea, inspiraţia de moment a interpretării.
Radu Lupu se instalează în celebrul său scaun, el cere întotdeauna organizatorilor să-i găsească un scaun, nu un taburet, pentru a reuşi, după o ergonomie personală, să stăpânească sunetul care porneşte din zona rinichilor pentru a ajunge în vârful degetelor, într-un arc detensionat, în maniera pictorilor zen care îşi petrec întreaga viaţă realizând un cerc perfect cu mâna ridicată.
Relaţiile lui cu acordorii sunt pline de respect. Radu Lupu este la fel de exigent în acest sens ca Maurizio Pollini sau Krystian Zimerman.
Astăzi pianele sunt adesea metalice, iar pianistul de origine română încearcă să obţină sunete mai calde şi rafinate, care să-i permită nuanţe mai melancolice, mai subtile. Nu-i plac pianele cu sunet stereotip. Doreşte să fie reglate cât mai neutru posibil pentru a obţine propria expresivitate. Cum îşi asumă multe riscuri în concert, are nevoie să se bizuie pe o mecanică fiabilă.
Măiestria pianistului s-a născut în România
Interpretarea lui Radu Lupu adună un ansamblu de calităţi contradictorii. Spre deosebire de fostul său partener, Murray Perahia, el nu foloseşte o grilă de lectură pentru a studia şi a înţelege muzica.
“Pianistul român dă mereu impresia că pleacă de la zero, fără un plan, fără hartă şi fără busolă. El reface drumul de la început, cu o puritate sonoră pentru a înţelege din nou o operă pe care o cunoaşte pe dinafară”, aprecia François-Frederic Guy. “Muzica lui, afirma pianistul Philippe Cassard, porneşte de la tăcere. Din acest motiv nicio notă nu sună obişnuit, nimic nu este previzibil la el”. Un fortissimo poate fi murmurat, dând totuşi impresia că face să tremure fotoliile, un acord de şapte note poate părea ceţos în timp ce auzi distinct fiecare notă, aşa cum distingi culorile curcubeului. “Pianul lui reuneşte contrariile ca prin farmec. Este masiv şi transparent, orchestral şi vocal. Note false apar uneori ca un rid în colţul ochilor. Contează numai adevărul muzical care pleacă de la o viziune armonică profundă şi se desfăşoară într-o paletă infinită de culori retrasând toate subtilităţile sentimentului”.
Grădina secretă a genialului muzician
Pentru a înţelege arta lui Radu Lupu, trebuie cunoscuţi primii ani ai carierei sale. Chiar dacă interpretarea lui a evoluat considerabil, chiar dacă este întotdeauna aventuroasă şi nu cântă niciodată de două ori în acelaşi fel, exigenţele nu s-au atenuat şi sursa lor se află în România, în perioada în care a studiat cu Lia Busuioceanu, de la 5 la 14 ani, la Galaţi, oraşul său natal.
La primul lui concert, la vârsta de 13 ani, şi-a cântat propriile compoziţii. Şi-a continuat apoi studiile cu Florica Musicescu, etapă decisivă în formarea lui. Iată ce scria această mare profesoară elevului ei, Dinu Lipatti, plecat să studieze la Paris cu Alfred Cortot şi Yvonne Lefébure: “Muzicianul trebuie să asculte fără încetare, în el însuşi, dacă lumina, umbra şi culoarea sunt la locul exact, aşa cum le aude în interiorul lui”. Cu timpul, totul se mişcă, se desfigurează, se decalează şi muzicianul nu trebuie să aibă niciodată prea multă încredere în el însuşi şi nici să se refugieze în zonele superficiale ale eului său. Aceasta este regula fundamentală a lui Radu Lupu şi ea cere un efort considerabil. Nu este vorba numai despre respectul pentru partitură, ci de ştiinţa de a fi liber, de a rămâne fidel viziunii intime asupra lucrurilor, de a asculta continuu tresăririle sufletului.
Radu Lupu nu s-a îndepărtat niciodată de această regulă fundamentală.
Ego-ul, dorinţa de a fi celebru nu-şi găsesc locul în acest proces. Radu Lupu este urmaşul celebrilor pianişti Clara Haskil şi Dinu Lipatti, născuţi şi ei tot în România, şi despre care Igor Markevitch spunea că sunt în acelaşi timp “înţelepţi şi copii”.
La 16 ani, Radu Lupu a obţinut o bursă la Conservatorul din Moscova. A fost primul elev al Galinei Eghyazarova, cea care a devenit apoi profesoara lui Arkadi Volodos. Când aceasta i l-a prezentat pe Radu Lupu maestrului ei, Dimitri Bachkirov, renumitul muzician a fost lipsit de fler, afirmând: “Acest băiat n-are niciun viitor”.
Dar, treptat, adolescentul român a devenit o adevărată legendă printre colegii săi. Cu o personalitate ieşită din comun, cu interpretarea lui puternică şi expresivă, a impresionat atât de mult încât a fost inclus în “clasa claselor”, cea a marelui Heinrich Neuhaus, profesorul lui Sviatoslav Richter şi al lui Emil Gilels. Dar natura lui extrem de complexă şi hipersensibilitatea au fost rănite de disciplina şcolii pianistice sovietice. Dacă a obţinut braţe de oţel şi o perfectă cunoaştere a posibilităţilor instrumentului, inima lui a suferit cumplit când maestrul său a afirmat, ascultându-l, că Bach nu se cântă aşa decât într-o tavernă din Hamburg.
Radu Lupu şi-a continuat studiile cu fiul lui Heinrich, nu mai puţin extraordinarul Stanislav Neuhaus. A studiat opere precum “Concertul nr. 2” de Prokofiev, dar temperamentul l-a îndreptat către un repertoriu în care forţa este ascunsă şi măreţia se disimulează într-o infinită tandreţe. Autocritica sa permanentă nu se acorda cu severitatea şcolii moscovite. El avea nevoie să aibă încredere în ceea ce face şi să evolueze în ritm propriu.
Deşi prin natura sa nu se integra spiritului de competiţie, a obţinut, în 1966, Premiul I la Concursul “Van Cliburn” din Statele Unite, Alicia de Larrocha, care era în juriu, declarând că are geniu, avertizându-şi propria casă de discuri “Decca”. După trei ani, Radu Lupu s-a prezentat la Concursul de la Leeds. Când a juns în finală, juriul s-a mirat că a trecut pe fişa de concurs “concert de Beethoven”, fără a preciza care dintre ele. “Alegeţi dumneavoastră”, a răspuns el. Şi a primit din nou Premiul I. Nikita Magaloff, care era în juriu, a făcut tot posibilul să-l cunoască.
Radu Lupu s-a instalat la Londra şi l-a cunoscut pe Daniel Barenboim, care avea să povestească: “L-am întâlnit pe Radu în 1970 şi n-am mai pierdut niciodată legătura. Deja la acea epocă el cânta ca un compozitor şi dădea impresia că inventează notele. Această calitate rară, necesară pentru a elibera esenţialul muzicii, s-a dezvoltat cu timpul, el a conştientizat-o şi a atins un nivel extraordinar. Nu face niciun gest comun, citeşte fiecare partitură în maniera sa foarte originală, întotdeauna diferită şi întotdeauna justă. În aceasta constă întreaga sa personalitate”.
În octombrie 2011, la Praga, cu prilejul celebrării celor 70 de ani ai lui Lawrence Foster, Radu Lupu şi Barenboim au cântat sub bagheta lui Foster “Concertul pentru două piane” de Mozart şi de Schubert, la patru mâini. Dirijorul l-a întrebat pe Radu Lupu dacă ar accepta să se filmeze concertul, promiţându-i că va păstra pelicula numai pentru el. Spre surprinderea generală, Radu Lupu a acceptat.
Chiar dacă a cântat Debussy, Musorgski, Janacek şi Bartok ca nimeni altul, Radu Lupu şi-a construit programele în jurul compozitorilor pe care îi înţelege în mod intim: Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann şi Brahms. A mai cântat Bach şi Chopin în săli mici din Anglia, dar niciodată în marile capitale, cum ar fi Paris, Londra sau Viena. Acasă, la pianul lui, repertoriul este mult mai vast, dar rămâne “grădina lui secretă”.
În înregistrări a avut foarte puţini parteneri de muzică de cameră, ca Murray Perahia, cu care a cântat Mozart, şi Daniel Barenboim pentru Schubert, violonistul Szymon Goldberg, în piese de Mozart şi Schubert. Dar şi violonista Kyung-Wha Chung, sora dirijorului Myung-Whun Chung. A înregistrat, de asemenea, în două rânduri, lieduri de Schubert cu Barbara Hendricks.
Reţeta lui este făcută dintr-o muncă de fineţea celei a unui ceasornicar
Departe de a fi un artist interesat numai de propria persoană, Radu Lupu era la curent cu toate noutăţile din lumea pianului. Tânărul David Kadouch, care a venit să-l salute la sfârşitul unui concert, a fost surprins să constate că a fost recunoscut înainte de a se prezenta şi că marele pianist român ştia tot ce a cântat. Nu mai puţin surprins a fost Francois-Frédéric Guy, în timpul unei vizite la pianistul chinez Fou Ts’ong, la Londra, când ducându-se să deschidă uşa după ce se auzise soneria l-a descoperit pe Radu Lupu, care venise la o partidă de bridge. Înainte ca pianistul francez să-şi poată manifesta uimirea, celebrul vizitator l-a complimentat pentru înregistrarea “Sonatei nr. 3” de Brahms.
Pe plan politic era apropiat de ideile lui Daniel Barenboim şi ale intelectualului palestinian Edward Said, astăzi dispărut. “După ce s-a bucurat de căderea Zidului Berlinului, văzând în ea o şansă pentru viitorul umanităţii, crede că Occidentul a gestionat prost situaţia, păcătuind prin triumfalism, şi că multe probleme economice şi sociale din Europa decurg din dezechilibrul a două mari puteri, provocat de distrugerea blocului sovietic”, explică Barenboim în “Classica”.
Radu Lupu era şi un personaj fermecător, căruia îi plăcea să povestească anecdote. Tăcerea lui, când este vorba despre muzică, nu era o poză, ci ţinea de o logică absolută: filosofii să vorbească şi muzicienii să cânte cât pot ei de bine.
Iar Radu Lupu o face ca nimeni altul. Pianistul rus Nikolai Lugansky mărturisea: “Cele două recitaluri ale lui Radu Lupu pe care le-am ascultat sunt printre cele mai frumoase cinci concerte din viaţa mea. El cântă ca vântul care bate sau ca râul care curge, cu viziunea foarte clară a tot ceea ce este sub pământ. Nu interpretează. El este muzica”. Iar Brigitte Engerer scria la rândul ei, în “Diapason”: “De fiecare dată când îl ascult în concert sunt mişcată până în adâncul sufletului, până la lacrimi. Este un estet, un solitar, un poet. Pentru mine, Radu Lupu este cel mai mare pianist în viaţă, cel mai profund, cel mai integru, cel mai expresiv. Este artistul adevărat”.
Radu Lupu era însăşi muzica.
Drum lin printre stele.