În practică însă, președintele pare tot mai prins într-un paradox: în timp ce încearcă să-și construiască moștenirea istorică prin proiecte grandioase și gesturi simbolice, el riscă să fie judecat pentru ceea ce nu reușește să rezolve - războiul din Orientul Mijlociu, îngrijorările economice ale americanilor și fracturile tot mai vizibile din propriul partid.
Puțini lideri americani au fost nevoiți să gestioneze simultan provocări atât de diferite. Pe de o parte, conflictul cu Iranul continuă să consume resurse diplomatice și militare, fără ca Washingtonul să poată revendica o victorie clară.
Deși Trump declarase încă de la început că războiul va fi unul scurt, confruntarea a intrat deja în a șasea lună, iar administrația oscilează permanent între amenințări extreme și apeluri la negocieri.
Acest stil de conducere a devenit marca înregistrată a lui Trump. În aceeași postare de pe rețelele sociale, șeful Casei Albe amenință Iranul cu o forță „nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial” și, câteva rânduri mai jos, el poate anunța suspendarea unei intervenții militare.
Mesajele contradictorii îi mențin adversarii în incertitudine, dar alimentează și percepția că politica externă americană este condusă mai degrabă prin impuls decât prin strategie.
În același timp însă, președintele pare preocupat de subiecte care au o relevanță redusă pentru electorat. Remodelarea Washingtonului a devenit aproape un proiect personal.
Trump vorbește despre reconstruirea monumentelor, demolarea și refacerea unor clădiri oficiale, amenajarea unor noi spații în jurul Casei Albe și chiar despre înlocuirea gazonului din parcurile capitalei.
În paralel, el își sărbătorește victoriile obținute pe terenurile sale de golf și continuă să investească energie politică în dispute care, pentru majoritatea americanilor, sunt lipsite de relevanță.
Problema nu este existența acestor proiecte, ci contrastul puternic dintre prioritățile președintelui și cele ale alegătorilor. În timp ce Trump discută despre „Reflecting Pool” sau despre frumusețea Washingtonului, milioane de americani sunt preocupați de costul alimentelor, prețul carburanților, chiriile tot mai mari și incertitudinea economică.
Călcâiul lui Ahile
Democrații au înțeles rapid această vulnerabilitate și încearcă să construiască o narațiune simplă, dar eficientă: Trump este un președinte care vorbește despre propriile obsesii, în timp ce ignoră problemele reale ale populației.
Senatorul democrat Mark Kelly a rezumat această critică într-o formulă directă: „Spune un lucru și face altul!”, acuzând administrația că nu răspunde dificultăților cotidiene cu care se confruntă americanii.
Sondajele par să confirme această percepție. Un procent record dintre alegători afirmă că Trump nu acordă suficientă atenție celor mai importante probleme ale țării și este rupt de realitatea vieții de zi cu zi.
Pentru republicani, cifrele sunt cu atât mai îngrijorătoare cu cât vin cu doar câteva luni înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului, scrutin care poate decide dacă administrația își păstrează sau nu controlul asupra Congresului.
Paradoxal, Trump dispune totuși de argumente pe care le promovează insuficient. Casa Albă poate invoca măsuri privind reducerea costurilor medicamentelor, rambursări fiscale mai consistente sau programe destinate familiilor tinere.
Toate aceste inițiative sunt însă deseori eclipsate de controversele pe care chiar președintele le generează aproape zilnic. În loc să vorbească despre politicile economice, Trump ajunge să domine știrile prin conflicte personale, declarații provocatoare sau proiecte grandioase de remodelare urbană.
Mai există însă un element care îl diferențiază de aproape toți predecesorii săi. În fața dificultăților, Trump nu își schimbă stilul de guvernare, ci îl amplifică. Atunci când popularitatea îi scade, nu încearcă să atragă electoratul moderat, ci își mobilizează nucleul dur de susținători.
Atunci când sondajele îi sunt nefavorabile, le declară false. Iar atunci când criticii vorbesc despre o administrație aflată în dificultate, el răspunde că America traversează o „epocă de aur” și că actualul mandat a realizat în doar 18 luni mai mult decât au făcut alte administrații într-un deceniu.
Alegerile din toamnă nu vor pune capăt polarizării politice care domină SUA. Acestea vor oferi însă răspunsul la o întrebare esențială pentru viitorul politic al lui Trump: mai este suficientă energia conflictului permanent pentru a câștiga voturi sau americanii vor cere, în cele din urmă, un președinte preocupat mai puțin de propria moștenire și mai mult de problemele lor de zi cu zi?
Dacă această percepție se va consolida, cea mai mare amenințare la adresa lui Trump nu va veni nici din Iran și nici din partea opoziției democrate, ci chiar din diferența tot mai mare dintre agenda sa și prioritățile alegătorilor.