La începutul secolului al XX-lea, într-un noiembrie târziu, Liviu Rebreanu zăbovea la vânătoare prin pădurile suspendate deasupra unui sat colinar ardelenesc. Oprit din goana calului, cu mâna streașină la ochi, fostul ofițer al armatei austro-ungare a înmărmurit în fața unei scene tulburătoare, pe care avea s-o așeze, peste două decenii, la temelia primului roman românesc modern: „Ion”. „Mă uitam la un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare care s-a aplecat deodată și a sărutat pământul de sub picioarele sale. L-a sărutat ca pe o ibovnică. Imaginea m-a uimit și mi s-a întipărit în minte, la început ca o simplă ciudățenie”, avea să se destăinuie scriitorul la ani buni după publicarea cărții care i-a schimbat viața.
Vedenia țăranului legat de o indescriptibilă dragoste de țărâna care-i dăruia viața și-l primea în moarte la sânul ei negru și bogat nu i-a dat pace lui Rebreanu până ce n-a eliberat-o pe hârtie, în veșnicie. Izbucnirea Primului Război Mondial, pe 27 august 1916, a fost prilejul potrivit, mai ales că autoritățile regățene au respins propunerea voluntară a fostului absolvent al Academiei militare „Ludoviceum” din Budapesta de a lupta sub stindardul României. N-aveau încredere într-un fost ofițer austro-ungar, așa că Liviu Rebreanu a rămas în București, încuiat în casă, inclusiv în timpul ocupației germane. S-a așezat la masa de scris, a notat inspirat subtitlul primului său roman adevărat - „Glasul pământului, Glasul iubirii” -, apoi, după alte câteva anotimpuri de zbateri, a mâzgălit și titlul, sus, în capul manuscrisului de câteva sute de pagini: „Ion”. La 20 noiembrie 1920, vedea lumina tiparului prima ediție, una timidă, de prospectare. Succesul a fost electrizant, mai ales că Rebreanu nu produsese nimic remarcabil până atunci. Academia Română avea să-i acorde pentru „Ion” Premiul Năsturel-Herescu, o trambulină care va ridica romanul pe cele mai înalte culmi literare și comerciale. Povestea țăranului avid după pământ, dar și rob al poftelor inimii avea să cunoască, până în 1943, nu mai puțin de nouă ediții, atingând un tiraj de 70.000 de exemplare, un scor excepțional pentru acea epocă. Ulterior, „Pădurea spânzuraților” a apărut în douăsprezece ediţii antume, iar „Răscoala” în patru ediții, cu un tiraj de 25.000 de exemplare. Și asta în doar zece ani, între 1932 și 1942. Rebreanu visase să fie medic, să înconjoare lumea și să cânte la armonică. Reușise însă să devină unul dintre puținii romancieri capabili să trăiască exclusiv din scris (cel puțin un deceniu).
Între imoralitate și realism obiectiv
Publicarea lui „Ion” s-a transformat rapid în instrument de reglare a conturilor (culturale și artistice). „Ce soartă și pe Rebreanu față cu criticii ordonatori de credite ai epocii lui! - remarca Paul Cernat, critic literar și profesor la „Litere”, la Universitatea din București. Mihalache Dragomirescu l-a lansat ca nuvelist înainte de război, fără să-i prindă formula. Din articolele lui Garabet Ibrăileanu, fostul scriitor maghiar Rebrean Oliver a învățat meserie ca prozator, deși criticul ieșean nu va da foarte mulți bani pe el, considerîndu-l, și după război, sub nivelul lui Alexandru Brătescu-Voinești. L-a omologat în schimb ca romancier Eugen Lovinescu, dușmanul personal al Ibrăileanului. Viitorul avocat al citadinizării avea multe motive să treacă peste caracterul rural din romanul Ion: puritanul semănătorist Nicolae Iorga tocmai îl denunțase pe prozatorul ardelean ca imoral (țăranul român nu-i așa, nu bate, nu violează, nu omoară ... - pe bune?)”. Drept urmare? „Drept urmare, Lovinescu își va păli adversarul cu argumentul neutralității necesare a perspectivei (realismul obiectiv). Ion îi servea de minune agenda liberală: criticul sburătorist fusese antantist militant, promotor al unirii cu Transilvania, iar romanul Ion apărea ca un dar de preț făcut de Ardeal romanului autohton după Unire: un nou și mare roman modern pentru un nou și mare stat național modern”, sublinia Paul Cernat. În completare: „Obiectivitatea narativă a cărții, autonomă față de orice tendenționism, corespundea, și ea, idealului liberal lovinescian de autonomie individuală. Nu în ultimul rând, problema socială țărănească (acută înainte de război) urma să primească din partea Partidului Liberal o recompensă prin reforma agrară. În noul stat național liberal de după 1918, lui Lovinescu i se împlineau, prin Ion, toate profețiile politice: un roman solid, în trend, pe gustul publicului modern și burghez al României Mari”.
Omul din spatele măștii
Aprecierile lui Eugen Lovinescu aveau să fie nu doar ignorate de Rebreanu, ci și veștejite. Câteva notițe din jurnalul intim al romancierului, datate 31 decembrie 1927, au rămas mărturie: „Lovinescu, hotărât, merge pe urmele lui Mihalache Dragomirescu. Cu deosebirea că marea-i încredere în sine și orgoliul încearcă să le ascundă sub maniere civilizate... E de prisos să notez că se crede imperatorul criticei române actuale și că vorbește cu milă aproape de toți ceilalți confrați ai săi. Își închipuie că un cuvânt al lui poate să consacre sau să dărâme imediat”. Ceea ce nu era prea departe de adevăr. Dar să revenim la jurnal, pentru că micile lui spovedanii conturează nu doar un portret interesant autorului romanului „Ion”, ci și o frescă a vieții literare din acea epocă: „Lovinescu îmi reclamă Ciuleandra: toată lumea a citit-o, toată lumea o laudă. Aderca e încântat - numai el o așteaptă mereu. (I-am trimis-o astă-seară). Mai spune că (Ion) Barbu a fost montat, în taină, de (Nicolae) Davidescu să scrie articolul împotriva lui. Și alte diverse mici cancanuri... E un amator grozav de fleacuri literare. Toate bârfelile le savurează. Are cred informatori anume care-i raportează tot ce se șoptește la Capșa și pretutindeni unde frecventează scriitorii. Așa îmi destăinuie că tânărul Călinescu, de altfel talentat, a fost șase luni în balamuc, ca și Barbu. El știe secretele tuturor scriitorilor și e în curent cu tot ce se pune la cale în materie de literatură. Îmi vine a crede că cenaclul lui n-are, în fond, alt scop decât să-i dea posibilitatea să se informeze mai comod despre cele ce se petrec în viața literară”. Finalul fragmentului: „În sfârșit, m-a invitat insistent pentru azi să ciocnim un pahar de vin. Am refuzat delicat, pentru că am și eu oaspeți”.
Casetă (cu foto)
Cel mai ecranizabil prozator român
Pe 27 noiembrie s-au împlinit 136 de ani de la nașterea romancierului Liviu Rebreanu, ex-scriitorul maghiar Rebrean Oliver, ajuns, după 1920, oficial literar la București și moșier la Valea Mare, în Argeș. „Ion”, „Pădurea spânzuraților”, „Răscoala”, „Ciuleandra” (ceva mai puțin „Gorila”, „Catastrofa” și „Amândoi”) rămân - potrivit criticului literar Paul Cernat - standarde ale genului, ca și unele nuvele pregătitoare (între care „Golanii”, „Proștii”, „Catastrofa” și mai ales „Ițic Ștrul dezertor”). Dramaturg irelevant, diarist și reporter de călătorie consultabil, Liviu Rebreanu este, fără îndoială, cel mai ecranizabil prozator român, alături de Caragiale.
Superstițiile lui Rebreanu
Liviu Rebreanu era un om foarte superstiţios: nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. Nu începea lucrul sâmbăta, numărul 7 nu-i era favorabil, 13, în schimb, îi era simpatic. Credea în semne, în bătaia ochiului stâng şi a ochiului drept!
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua, din fostul comitat Solnoc Dăbâca (azi județul Bistrița-Năsăud), fiind al cincilea născut din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu)
„În Maieru, pe Valea Someșului, am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”, Liviu Rebreanu
1930 a fost anul în care s-a realizat primul film sonor în limba română. Pelicula, intitulată „Ciuleandra”, era inspirată din romanul cu același nume semnat de Rebreanu, iar scenariul și regia aparțineau lui Martin Berger