- S-au împlinit, la începutul acestei luni, 105 de ani de la întregirea României, prilej pentru a vă iscodi, stimată doamnă Alina Pavelescu: cum a fost și este reflectat în documentele Arhivei Naționale cel mai important eveniment din istoria românilor? Care sunt (și de ce), în opinia dumneavoastră, cele mai valoroase 7 documente relaționate cu Marea Unire? Dar cele mai puțin cunoscute (și care merită evidențiate) asemenea acte/fotografii?
- Alina Pavelescu: Acum cinci ani, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Uniri, Arhivele Naționale au editat un ghid în două volume, în care sunt prezentate toate fondurile și colecțiile pe care le deținem, în care se regăsesc documentele referitoare la acest eveniment. Multe dintre ele sunt importante și foarte importante pentru istoria acelui moment. Așadar, vă dați seama că mi-e greu să mă opresc doar la șapte, deși m-aș putea gândi, firește, la rezoluția Adunării de la Alba Iulia, la legile Unirii sau, deloc în ultimul rând, la valorosul album de fotografii avându-l ca autor pe Samoilă Mârza, și el reeditat, în colaborare cu editura Monitorului Oficial, în 2018. Cât despre eventualele documente mai puțin cunoscute, le-aș recomanda cercetătorilor volumul al doilea al Ghidului nostru, cel în care sunt trecute în revistă fondurile și colecțiile personale și familiale. Așa cum am constatat și noi în 2018, încă rămân de (re)descoperit mărturii ale oamenilor care au participat direct la evenimente.
Ungaria-România, tratative secrete
- În continuare, o provocare-curiozitate adresată istoricului (și arhivistei) Alina Pavelescu (de asemenea, scriitoare): la scurt timp după pierderea războiului și dezmembrarea imperiului habsburgic, în Ungaria, aflată în postura unui stat înfrânt, constrâns să caute soluții politice de organizare a viitorului, s-a lansat proiectul unei uniuni dinastice româno-maghiare. Sună neverosimil, nu? Dar proiectul chiar a fost formulat în octombrie 1919, negocierile fiind purtate de diplomatul Nicolae Petrescu-Comnen cu unii fruntași politici maghiari. Tratativele fuseseră începute de un fost avocat din Budapesta, Ioan Erdely, cumnat al lui Iuliu Maniu… Și-acum mirarea: există în Arhivele Naționale ale României documente care să ateste aceste negocieri care-I puneau pe Ferdinand Întregitorul (în considerare a fost luat și Carol al II-lea) în postura de rege al unei duble monarhii, iar regatul României în locul Austriei? Se vehiculau niște telegrame, rapoarte… Oricum, planul a picat, după cum se știe. S-a motivat atunci că țăranii români din Transilvania s-ar fi opus din răsputeri, de teamă că nobilii maghiari și-ar fi recâștigat astfel pământurile (de parcă-i întreba cineva ceva pe țărani)…
- Da, am citit și eu despre aceste tratative secrete, în memoriile unor diplomați ai vremii și în articolele unor jurnaliști din zilele noastre. Mărturisesc că nu am cercetat în amănunt arhivele ca să găsesc, la ANR, la Arhivele Diplomatice sau în altă parte, dovezi irefutabile că ele au avut loc. Din ceea ce am citit la alții, pot doar să formulez o ipoteză personală: e vorba, probabil de unul dintre multele proiecte politice pe care, în mijlocul uraganului provocat de pierderea războiului și de destrămarea fulgerătoare a Austro-Ungariei, diferite grupuri de politicieni maghiari le-au țesut în încercarea de a salva Ungaria Mare. Era un efort legitim și de înțeles din perspectiva lor, însă cele două țări – și cele două elite politice – nu aveau, în acel moment, după ce fuseseră inamice în război, foarte multă încredere una în cealaltă. Cum știm, armata română a reușit să scape, tot atunci, Ungaria de bolșevizarea pe care i-o menise regimul lui Bela Kun.
Spectrul unei invazii bolșevice
- Exact. Trupele române au ocupat și administrat vreme de patru luni și zece zile (4 august - 14 noiembrie 1919) Budapesta.
- Însă nici românii nu au făcut-o în mod altruist, ci fiindcă se temeau ei înșiși foarte tare de spectrul unei invazii bolșevice, nici politicienii maghiari nu le-au fost recunoscători decât într-o primă fază, care a ținut destul de puțin. Politica e un joc de oportunități și de interese, dintre care unele – puține – reușesc și ajung să formateze istoria, iar altele, cele mai multe, sunt date pur și simplu uitării. În orice caz, dacă eu sau vreun coleg arhivist vom găsi documente care să vorbească explicit despre conținutul respectivelor discuții secrete – probabil că ele chiar au avut loc, dar nu cred să fi avut amploarea pe care le-o atribuie unii pasionați de istorie din zilele noastre – promit că veți fi printre primii anunțați.
- Mulțumesc. Acum, revenind la documente: conduceți, din postura de director adjunct, Arhivele Naționale (digitalizate - greșesc?). Ce proiecte mai aveți în desfășurare? Apoi, ce dificultăți întâmpinați în activitatea profesională?
- Arhivele Naționale sunt digitalizate, în acest moment, într-o prea mică măsură, iar de acest fapt se leagă, atât principalele noastre dificultăți, cât și principalele noastre proiecte. În urmă cu zece ani, printr-un proiect finanțat din fonduri europene, am construit o bază de date digitale a Arhivelor Naționale ale României.
Proiecte, proiecte, proiecte
- Așa...
- În prezent, în continuarea acestui prim proiect, avem în derulare – foarte aproape de finalizare – alte două proiecte finanțate din fonduri europene: unul prin care ne-am propus să realizăm digitalizarea evidențelor de arhivă (a inventarelor, așa cum le cunosc utilizatorii serviciilor sălii noastre de studiu) și un al doilea care va avea drept rezultat final digitalizarea unei bune părți din registrele de stare civilă deținute de structurile noastre județene. Celălalt mare proiect, al treilea, cred că e mult mai bine cunoscut de public, fiindcă e foarte vizibil acum în centrul Bucureștiului: restaurăm sediul central de pe Bulevardul Elisabeta, care e monument istoric, așadar restaurarea necesită o mult mai mare atenție decât în cazul unei clădiri obișnuite. Însă ne apropiem și acolo de finalul proiectului și cred că rezultatul va fi o modernizare, inclusiv a infrastructurii de servicii publice, în mod special a facilităților oferite cercetătorilor prin sala noastră de studiu.
- Iată o veste bună!
- Desigur, nu ne-ar strica nici adoptarea unei legi noi a Arhivelor, care să corespundă așteptărilor întregii societăți românești, în primul rând în privința accesului liber la documentele dinainte de 1989. Din păcate, până acum acest lucru nu s-a întâmplat. Atunci când, în 2005-2006, s-a vorbit despre deschiderea arhivelor istoriei recente, acea deschidere de facto nu a fost nici precedată și nici măcar urmată de o „upgradare” corespunzătoare a legislației accesului la documente. Chiar dacă, aparent, arhivele au fost deschise în 2008, în absența unei legislații adecvate, această falsă deschidere nu face decât să întrețină, încă și azi, ambiguități juridice și tensiuni sociale nedorite, punând o presiune suplimentară – și nedreaptă, dați-mi voie să o spun – pe arhiviști. De altfel, toate acestea s-au văzut nu mai departe decât acum un an. Poate că în următorul ciclu legislativ se va găsi o rezolvare rațională și adecvată a întregii situații, nu ne rămâne decât să ne păstrăm optimismul.
Miza pe documentele medievale (și regale)
- Musai să ni-l păstrăm! Arhivele Naționale sunt, fără îndoială, (și) un tezaur al României. Ce „bijuterii” v-au luat ochii și încă vă atrag – sunteți, doar, istoric pasionat –, stimată doamnă Alina Pavelescu?
- Eu am studiat, la Facultatea de Istorie, istoria comunismului, așadar acestea au fost primele „bijuterii” care mi-au atras atenția: documentele istoriei noastre recente. Însă, obiectiv vorbind, documentele vechi, medievale sunt cele pe care publicul își dorește cel mai mult să le vadă cu ochii lui atunci când vine la Arhive, alături de faimosul (și fabulosul) jurnal al Reginei Maria și alte câteva „bijuterii” unicat, mai ales din fondul Casei Regale.
- Se vehiculează că în Arhive s-ar afla peste 4 milioane de documente. Se cunoaște, astăzi, numărul lor exact?
- Nu cred că a reușit cineva vreodată să numere cu pretenții de exactitate câte documente se află în Arhivele Naționale ale României, dar, dacă doriți o imagine de impact vizual, vă pot furniza una: România are, precum știți de la orele de geografie, o lungime totală a granițelor de aproximativ 3150 km. Ei bine, în Arhivele Naționale avem aproximativ 3500 km liniari de documente, așadar, suficiente cât să înconjurăm cu ele România și chiar să ne mai rămână ceva.
Cel mai vechi act oficial din Arhive
- Fascinant! Care este cel mai vechi document din Arhive, dar cel mai valoros?
- Cel mai vechi document original deținut de ANR, care se păstrează în Arhivele județului Sibiu, datează din 1223. E vorba despre un act redactat în latină, prin care regele Andrei al II-lea al Ungariei confirma proprietățile și privilegiile fiscale ale mănăstirii Cârța. Cât despre cel mai valoros, eu cred că, pentru români, acesta este Scrisoarea lui Neacșu (1521), cel mai vechi document scris în limba română pe care îl cunoaștem până azi. Scrisoarea lui Neacșu e păstrată de Arhivele județene Brașov, a fost, firește, minuțios studiată, e digitalizată și larg mediatizată. Dar, ca întotdeauna, când vorbești despre „cel mai valoros” document, unghiul personal din care formulezi aprecierea are o importanță decisivă. Probabil alți istorici – sau poate că și alți arhiviști – v-ar indica un alt document.
Solidaritate și încredere
- Evident... În încheiere, o întoarcere-cerc: cum vă (a)pare România astăzi, la mai bine de un secol de la Marea Unire? Cum vă (a)par românii? Ce ne lipsește, ce ne prisosește?
- Ziua Națională ar trebui să fie mereu o zi în care să ne celebrăm solidaritatea și încrederea în viitor. Așa că, în mod excepțional, ar trebui să amânăm discuțiile despre ce ne desparte, ce ne lipsește sau ce ne prisosește. N-ar strica însă să le purtăm mai cu folos în toate celelalte zile.
4 milioane de documente se estimează că s-ar afla în cuferele Arhivei Naționale a României (ANR)
1223 este anul din care datează cel mai vechi document original deținut de ANR, care se păstrează în Arhivele județului Sibiu
Documentele medievale sunt cele pe care publicul își dorește cel mai mult să le vadă atunci când vine la Arhive, alături de faimosul (și fabulosul) jurnal al Reginei Maria”, Alina Pavelescu, arhivistă
„Nu ne-ar strica nici adoptarea unei legi noi a Arhivelor, care să corespundă așteptărilor întregii societăți românești, în primul rând în privința accesului liber la documentele dinainte de 1989”, Alina Pavelescu, director adjunct al Arhivelor Naționale ale României
„Am studiat, la Facultatea de Istorie, istoria comunismului, așadar acestea au fost primele „bijuterii” care mi-au atras atenția: documentele istoriei noastre recente”, Alina Pavelescu, istoric
Sursa foto: Arhivele Naționale ale României