Când mergi pe străzile bătrâne ale Iaşiului, mângâiat pe creştet de verdeaţa teilor, simţi că de pe trotuar îţi vor apărea Eminescu de braţ cu Creangă. Visătorul Eminescu a găsit un teribil sprijin sufletesc în Creangă, cel cu viaţa clocotind în orice celulă, care, constatând tristeţea geniului românesc, îi zicea cu voce de necontrazis: “Coane Mihai, acasă ne aşteaptă nevastă-mea cu o ciorbă de fasole de ne lingem pe degete!”. Dar nu totdeauna simpatia, prietenia i-au animat pe scriitori. Au fost cazuri în care vârfuri ale literaturii noastre s-au duşmănit fără odihnă. Nu se înghiţeau deloc George Călinescu şi Lovinescu. Îşi aruncau priviri doldora de ură doi romancieri de talie internaţională, Marin Preda şi Eugen Barbu. Pentru Preda, cel mai iubit dintre pământeni precis nu purta numele de Barbu, iar autorul cărţii “Groapa” nu îi rămânea dator şi-l şfichiuia în fiecare săptămână în editorial. Irezistibilul Caragiale nu a avut o relaţie strânsă cu fiul lui din afara căsătoriei, Mateiu Caragiale, despre care mulţi specialişti susţin că este unul dintre cei mai mari stilişti ai literaturii române, că romanul “Craii de Curte Veche” înseamnă o bijuterie. Cezar Petrescu era un scriitor de mare succes cu romanele lui: “Întunecare”, “Calea Victoriei”, “Fram, ursul polar”, dărâmase recordurile de vânzare în librării. Nu îl suferea şi îl invidia Camil Petrescu, cu scriiturile lui mai sofisticate, cu eroi de intelectuali complicaţi. Marele ziarist care a condus ziare importante între războaie, Leon Kalustian, era amic cu amândoi. Pentru curajul articolelor lui l-au băgat la puşcărie şi Carol al II-lea, şi comuniştii. Îmi povestea Kalustian: “Într-o vară, l-am invitat în casa mea din Eforie pe Cezar Petrescu. A doua zi sună telefonul, mă ia la reproşuri Camil, de ce îi ofer vacanţe duşmanului lui. L-am înjurat pe Camil: «Bă, tu fă ordine în “Patul lui Procust” al tău, nu în paturile mele»”! Adrian Păunescu, faţă de Eminescu, avea o plecăciune continuă. Totuşi, dorea - ca poet - să fie o combinaţie între Goga şi Bacovia!