Comunismul a indus în mase ideea că oricine poate fi artist sau sportiv, nu doar membrii unei elite profesioniste dedicate, și așa ne-am ales cu Cântarea României și Daciada. Iar pentru că românul s-a născut poet, au înflorit cenaclurile literare în fabrici și uzine. La şase cincinale de la căderea lui Ceaușescu, deși oficial suntem obsedați de profesionalizare și specializare, amatorismul e mai în floare ca niciodată. Tot românul se pricepe nu doar la fotbal și poezie, ci și la economie și politică.
Prin librăriile mai vechi, care au supraviețuit tranziției la ce ne-am dori să fie capitalism, mai găsești volume de proză și poezie atât de insipide și cu un aspect atât de deplorabil încât îți dai seama că autorii, iluștri necunoscuți, au scos bani din propriul buzunar pentru a acoperi costurile de tipărire, publicare și difuzare. E, de altfel, dreptul lor suveran.
Găsim însă și prin presă, inclusiv prin publicații de specialitate, texte de opinie a căror calitate ne face să ne gândim că semnatarii nu au fost plătiți, ci au plătit ei înșiși pentru a fi publicați. Mai că poți spune că presa s-a transformat într-un hobby, în care amatori pasionați își exercită dreptul la compunere. Astfel că întrebarea devine una serioasă: ca să scriem la ziar, trebuie să dăm sau să luăm bani? Pe vremuri se spunea că hârtia suportă orice. Ce să mai spunem atunci despre Internet?
Din această cauză, însă, suferă și democrația, și capitalismul. Democrația, pentru că sunt propagate idei false despre drepturi și libertăți. Capitalismul, fiindcă este subminată una din temeliile sale: diviziunea muncii. Evident, soluția nu e cenzura, ci educația. Pentru că de dreptul la liberă exprimare abuzează cei slab educați.